primăvara în somn

sărutările noastre mai miros a struguri

deşi se lasă o ceaţă

ca şi cum ne-am ridica deasupra cartierului

şi ne-ar plimba cineva cu un car cu boi

degetele noastre când se-ntâlnesc au făină

pe vârfurile pietroase

şi fân şi orice atingere e ca şi cum

am da la parte câte un bob negru de orez

din zăpadă

florile de măr au căpătat o anumită adâncime

iar copilul aleargă în faţă cu părul turtit

din cauza somnului

cu fericirea lui care iese cu un clipocit

de vorbe neajutorate

şi lumea se adună şi pleacă 
cu un soi de resemnare fină ca o dună de nisip 
într-o margine de asfinţit

cu o melancolie dulce şi întrebătoare.

peisaj cu paşi de platină

chiar azi mi-a ieşit în cale pe o porţiune caldă în care trotuarul

se lăţea cu frenezie spre fântâna arteziană de la Nordic

o bombă sexy care realmente era să mă dărâme.

40 de ani spulberaţi. ne-am fixat o secundă şi-apoi a trecut

cu taiorul şi fusta de in pe nuanţa cafelei cu lapte

cu părul blond platinat peste două cupe orgolioase şi aerisite

cu porii largi şi foarte departe de unele limite.

ducea cu ea steagul piraţilor era ca un ac prin aerul veşted

deşi purta nişte saboţi de pânză normali cu tocul de plută

la sfârşitul picioarelor lungi şi bronzate şi pline de albumină

(aşa a fost, să aflu de la Thomas Mann) fâşâind inauzibil şi lacom.

evident mă holbam cum trecea ca un melc cu cochilia înaltă

pentru ca apoi, plin de schije şi ameţit,

să cântăresc puţin ce-o fi mai acceptabil: această imagine sau burqa?

însă mai târziu, odată ajuns acasă, am zis să încerc o descriere.

zidurile uitate

                                                           după o idee de Florin dan Prodan

Viaţa mea ce frumoasă ai fost!

şi eu voiam să te schimb.

cine a privit spre mine odată

(cu un fel de singurătate catifelată)

ştie cum alergam zile şi nopţi

pe terenul accidentat socotind

loviturile ca pe o monedă

aruncată spre soare.

iar acum stau pe bancheta pluşată

a unui tren ponosit ca o mătanie

(sau o verigă-ntre veacuri)

şi privesc prin geamul cu ploaia pietrificată

şi albă încrustată pe el

copacii răzleţi ori zidurile uitate

într-un dezechilibru prezent

cum îmi şterg ochii, fără nicio lacrimă,

şi îmi spun ceva complicat în şoaptă .

când somnul stă cu pieptul lipit de pereţi

câteodată aud cuvintele mortului

care a vrut să atingă

originea pasiunii

ca pe-o fisură în tavanul seren

sau un tropot de cai

prin albul parfum al dimineţii de vară

(când iarba atinge şi ea aceleaşi prăpăstii)

cum stau ghemuit pe marginea scrumierei

contemplând aripile unui ţipăt

adesea îmi spun, desenând pe hârtie

cu degetul ceva de neînţeles, că

există o legătură între capul meu răvăşit

şi stelele nopţii

un fel de strună de vioară care se lungeşte

ireversibil şi care plesneşte

undeva pe la marginea lumii

ca un cuvânt dispărut într-un ochi de nisip,

câteodată, credeţi-mă, aud cuvintele mortului

când noaptea e o draperie groasă

iar zidurile se înclină uşor din câlcâie

şi-mi spun că toate aceste visuri compacte

şi imagini de oameni

nu sunt decât nişte orizonturi suave

pentru că trebuie să existe o legătură între

originea pasiunii spaimă

graţie şi sufletul meu rupt în două.

soneria

astăzi ea a sunat la uşă de mână cu un băiat de fapt

semăna mai degrabă cu o femeie drapată în nisipul ei verde

sau poate era doar un tramvai care a lovit din greşeală

primăvara-ntre umeri sau o boare spăimoasă

avea fardurile scurse în sus ca propriile mele aţe

de care mă agăţ dimineaţa avea nişte păsări în loc de păsări

învârtejite pe cer şi eu mă uitam prin tunel

astăzi ea a venit la mine cu o lume pestriţă

cu uraganele hoţii prostituatele licuricii şi camioanele de bca

dar şi cu trenurile de împuşcaţi

şi ţinea la vedere un rinichi învelit într-un ziar

iar eu m-am bătut cu  pumnul meu liber în piept şi i-am spus:

ea mi-a dat să gust! şi-a ierta nu-i uşor

şi ea tăcea ca un nor alb de mână cu băiatul acela la uşă!

Milonga de Manuel Flores

(J.L.Borges - A.Troilo)

Gestul cutare

Contează mult, extrem de mult, dacă
săvârşeşti sau nu gestul cutare
De pildă, dacă schimbându-ţi toamna
domiciliul, dispui chiar tu de prima mutare
Ca la şah, sau dacă ieşi din casă cu umbrelă,
fie că e soare sau plouă.
hazardul viclean pîndeşte din orzuri verzi,
cu pupila dilatată de rouă.

Acordă, te rog, versului acesta din mijlocul
poemului o adâncă semnificaşie.

E limpede: nu-ţi este totuna să apari într-un
Mercedes de ultimă generaţie,
Sau să umbli desculţ ca Al. Paleologu într-o
fastuoasă vară prin Roma.
Fiecare gest îşi decantează instantaneul
propice, aria domestică şi aroma.
După ce i se scutură floarea turmentată,
vizibilă, persistă în aer doar fructul,
Ca o ruină răcoritoare, precum de pe vremea
marilor Romani apeductul.

Stefan Augustin Doinaş- Aventurile lui Proteu
sau Augustin pe când era fericit, nota noastră

fila 11

Astăzi a fost luni şi ca atare o zi plină de trambalări de tot felul cu umblătură de-a mea şantierească, aprovizionare, poliţie că mi-a dispărut nişte schelă şi tam nesam seara tata cu mama împreună cu doi septuagenari soţ şi soţie domnul fiind coleg de promoţie a şcolii sanitare anul 1956 cu tata. Grătare, fum şi ceva băutură dar şi multă transpiraţie căci a fost o zi caniculară. Şi cu toate astea două idei m-au zgândărit, nu mi-au dat pace. Una în legătură cu Dumnezeu iar cealaltă cu sexualitatea. (În loc să mă gândesc şi eu în sfârşit cum să îmi plătesc definitiv datoriile şi să mă îmbogăţesc.)

1. Ideea despre Dumnezeu este legătura Lui cu omul prin simţuri. Stiu că sf. Macarie prin secolul trei spunea că e destul să ridici braţele la cer şi Dumnezeu răspunde. Eu, ca om pragmatic cum mă consider, înclin să cred că sfântul chiar la asta se referea. Gândurile astea mi se trag de la miresmele primăverii şi ale verii. Mirosul de tămâie şi smirnă, sau de frunză de nuc, sau de tei sau de iasomie sau de salcâm sau de lăcrămioare sau cel suav şi subţire de garoafă. Până şi acele mirosuri fetide de zoaie de alge de urină gudronată din gări pot fi călăuzitoare. Dacă omul nu ar vedea sau nu ar auzi poate că tot ar putea să găsească un drum. Totul e să fii atent la fiecare simţ, ca şi cum ai urmări într-un concert firul fiecărui instrument în parte. Cea mai bună mâncare sfântă am căpătat-o într-un pocal de frunze la Golden Temple din Amritsar. Poate că în fiecare simţ este scris unde este susul şi josul, stânga dreapta, sau ocolire.
2. Al doilea lucru mi-a azi venit ca urmare a comentariilor unor băieţi pe stradă cu privire la o fată cu fusta scurtă. Nu ştiu acum dacă avea şi mintea scurtă, asta nu e problema mea. Comentariile lor m-au făcut să mă gândesc că acele fete vor fi odată mame. Şi, coroborat cu amintirile mele cam nefericite de pe vremea când căscam gura la un post tv pornografic (nemaivorbind că internetul e plin, până şi la bancă pe ecranul tactil e una cu picioarele goale) am ajuns la concluzia că sexualitatea din ziua de azi e un fel de crimă. Parcă mai uşor îi poţi arăta unui copil cum se împuşcă un om în cap decât o scenă pornografică. Măcar acolo poţi să-i spui că e film şi nu e adevărat. Ajunge să fie ceva aproape absurd. Prin genul acela de sexualitate se omoară sufletul chiar şi acela social, mai încet, dar sigur, e ca o educaţie nefastă de care nu vorbeşte nimeni din cauza slăbiciunilor. Iar ieri, mi-a ieşit în faţă o tânără zveltă şi frumoasă şi mi s-a părut atât de fragilă ! Am simţit că ar trebui acoperită, păstrată.

Ar trebui să se acţioneze cumva pe plan social !

saltul

aprinse o ţigară şi îsi privi viaţa cu un soi de resemnare a încăperilor înalte şi întunecoase

pe urmă strecură o privire spre ziarul Le monde împăturit pe o margine de masă

în zare ochii i se se loviră de ceva negru si ceruit asemănător unui dos de oglindă

mai departe învârtejeala porumbeilor 

forfota unor vrăbii în tufişul înalt cu frunzele mici şi nuanţe de verde brun

imagini pe undeva determinste care îi aminteau de Burgas şi crengile grele ale teilor în floare

omul care admira pe plajă dimineaţa cu cea mai senilă emoţie salturile delfinilor

cu o motivaţia lor neînţeleasă ca un fel de bucurie infinită.

cineva a ucis şi de aici

ridicolul atingerilor de mână a legănării palmelor

celor doi posibil îndrăgostiţi un tăune şi neliniştea veche

sub lumina roşiatică şi difuză a stâlpilor fluorescenţi

într-o singurătate aerisită

universul îmbrăcat cu haine ceţoase ca o metaforă teribilă

şi urâtă asemenea amprentei de bocanc

sau a privirilor fără timp muiate în lapte fiindcă cineva a ucis.

mama tata şi luna şi cărţile dezordonate din raftul de sus

o frumuseţe stingheră

sau o zmeură sub frunziş

şi nişte linii lungi lungi care la urmă scrâşnesc pe o margine.

poem

mă ameninţă ceva cu miros de carne arsă şi cârpă putredă

un spin prin ceaţă un soi de tristeţe palidă sau de teamă

sau de nesiguranţă

un fel de tremur al cuburilor de lemn de la bază

vine un gol ca o gură sau o cositoare şi iese brusc de sub apă

(astăzi am citit undeva că nici viitorul nu mai este ce-a fost

şi nu am la mine decât puţine vorbe uşoare în faţa lăcomiilor lunii)

vine un strămoş mare cât propriul sicriu şi îmi scobeşte somnul

şi îmi scoate rădăcinile de parcă ar fi ale lui

şi nu ne iertăm decât prea târziu după ce alunecăm amândoi

pe un sânge negru de măcelărie

mă ameninţă ceva ca o foame sau ca o nălucire de moarte

şi toate definiţiile acestea imprecise sper să plouă ca săgeţile bune.

peisaj

pot să stau rezemat de o cicatrice şi să visez

că soarele e un fel de maternitate

care se zgâlţâie peste pleoape cu norii şi cu urletele zdrenţuite

precum valurile cu cele câteva rotule desperecheate şi împinse la mal

de o limbă de vacă împreună cu unele ierburi pestilenţiale

precum milioane de răstigniri înecate

(e şi aceasta o modalitate de a trage aer în piept

când totul porneşte doar din această mână care te strânge mereu

mereu pentru ultima dată),

pot să mă sprijin chiar şi de picioarele subţiri

ale adolescentului care citeşte Longfellow în formatul de buzunar

cocoţat deasupra unor stabilopozi

zăbovind deasupra chinului unor fetuşi izbiţi cu voluptate

şi pot să alunec cu aceeaşi tristeţe cumpănită

cu care sparg câte o umbră

după fiecare an după fiecare bucurie de care mă şterg la gură

cu o scârbă egală cu veacul,

pot de altfel să merg cu toţi laolaltă uşor beteag cu ceva nisip infiltrat

ca o oboseală în glezne

(nimic mai fals sau mai adevărat că trecerea unui loc

prin aceeaşi fericire umedă

şi usturătoare ca umbra fântânii în piept e o crimă) şi desigur ca pot

să mă îmbib ca un burete de o ură nebănuită

ca un cavaler neolitic cu gura lupului de aramă ridicată deasupra

ca un vagin hăulind foamea grozavă a străbunilor

acea foame imensă a străbunilor cu ochi ascuţiţi de pământ

precum babele sau sfinxul sau cuvintele scoicilor înăbuşite-n nisip

(toate astea mă neliniştesc ca propria mea foame

de o tristeţe echilibrată dar cu atât mai sănătoasă)

şi poate de aceea stau întins peste o cicatrice

şi îmi creşte o plajă nelocuită în timp ce îmi spun

că soarele e un zeu binevoitor şi toate clădirile se vor elibera imediat

ce imaginile oamenilor din mine vor fi terminat de visat

şi vor da mâna cu marea şi cu nisipul şi cu toate umbrele sparte pe buze.