alt catren

învăţătură nu găseşti în carte
pe cât cu geana o femeie-mparte
mai e puţin şi te-nveleşti cu iarbă

ia-ţi vinul şi retrage-te deoparte.

experiment în capu scării

pe Matilda am cunoscut-o în tren mergea la Bucureşti

vroia să devină studentă la jurnalism

dacă îmi amitesc bine

iar datorită faptului că mama ei umbla cu aur

avea o garsonieră la ultimul cat

pe lângă piaţa romană într-un bloc de tip haussman

unde terasa era mare cât camera

şi avea o vedere superbă spre ambasada Canadei

în compartiment eram doar noi doi şi o băbuţă

care împletea

speram să fie puţin surdă cu ochelarii aceai lăsaţi

spre vârful nasului

ea citea o carte poliţistă în engleză ori se străduia

să evolueze

pe atunci nu vedeam jegul din trenurile româneşti

când mi-a spus fără nicio prefaţă că e virgină

un pic melodramatic

mişca din părul foarte negru şi arcuit tăiat la baza gâtului

eram uşor surprins de buzele ei cărnoase de un roz fondant viu

ca finalul copilăriei

avea nişte ochi mari de un farmec mirat

parcă reflectând o pădure de foioase totuşi suficient de goi

în mine

dar fiindcă eram atras gândeam că asta nu poate fi

decât din cauza vârstei

la 19 ani ce poţi să ceri cuiva din nefericire

ca să-i arăt că sunt puţin mârlan am întrebat-o

„ştii bancul cu golfu?”

fiindcă mergea cu declaraţia ei insolent primăvăratică “nu” spune

„păi… gol fut mai bine”

a râs în stilul şoricel adică spre elegant

ducându-şi mâna dreaptă spre gură era ceva genetic în reacţia ei

sau poate să fi fost ceva studiat

pe geam alerga peisajul campestru cu halte ogoare atelaje

şi dărâmături din cărămidă jilavă

de parcă Iisus călca pe ape

mai târziu i-am făcut o vizită acasă la părinţi a ţipat

încet înfundat “tu nu ştii să suni înainte aşa se face”

am intrat repede direct în prima cameră

patul era nefăcut şi avea o pernă roz în formă de inimioară

nişte ciorapi răsfrânţi ca nişte clopote moi

casetofonul negru pe noptieră

asculta Haddaway să fie în trend dar şi sergeant pepper mi-a spus

“again and again” ca să prindă un soi de rădăcini

mi-am spus că era ca o plantă plăpândă

pusă într-un borcan cu apă stătută în aşteptarea unor firicele

coagulate în locul tăiat

pe uşă camerei pe dinafară lipise un semn galben radioactiv

do not pass

aşa îşi putea transmite întregii încăperii micuţa personalitate

am sporovăit noi un pic am planificat să ne vedem mai târziu

am inaugurat tete a tete o cafenea

peste circa o lună

într-o dimineaţă pe lângă piaţa romană

m-a aşteptat cu omleta în capu scării

stătea la naiba tocmai la 5 liftul rococo era evident stricat

purta un sarafan zmeuriu pe deasupra

şi doi saboţii albaştri cu talpă de lemn şi brâu de ţinte argintii

într-unul se juca cu piciorul într-un soi de avânt

am intrat

mi-a pus Cohen credea că asta m-ar putea linişti în sfârşit

avea tabieturile ei cu muzica filmele şi călătoriile

toate brodate pe exaltarea cumva smerită a viginătăţii

într-o altă seară când am venit de la film

parcă era Forest Gump

stăteam unul lângă altul pe trotuar şi am sărutat-o brusc

a făcut ochii şi mai mari

v-am spus că era natural uşor exoftalmică

nici nu a fost nevoie să întrebe ceva i-am explicat

“ştii când stai lângă un dulap te mai atingi de el

te mai poţi sprijini eşti oarecum familiar”

apoi iar am intrat în casă ne-am uitat la doar o vorbă să-ţi mai spun

ne-am băgat în pat mi-am vârât capul

ca un motan lângă gâtul ei alb de fildeş uşor tremurat

am ascultat the last day of our acquaitance

am dormit unul în mirosul altuia foarte bine şi destul de curat

când dimineaţa îmi spune că l-a visat pe James Dean

să înnebunesc nu altceva

apoi mai avea un obicei foarte ciudat spăla cada cu axion o freca bine

şi punea apa pentru băut sau pentru mâncare în ea

mi se părea totuşi spurcat

cică ajungea apa acolo sus rar

odată a început să se văicărească că eu de ce nu reuşesc

de ce nu mă găseşte un salvator un lennon

cineva mai vârstă pe care să nu ştiu ce… avea o nostalgie

confuză un soi de lipsă a drogului în venă

un fel de răsfăţ

mă gândeam că poezia ar fi un leac

m-am uitat atunci în ochii ei plani ca de salată verzuie

am ridicat-o

şi i-am dat drumul direct în cada plină cu apă de vară

a plâns cumva lin

ne-am sărutat deşi eram mai mult prieteni

“ştii” i-am spus că aveam ticul ăsta verbal „când stai mult cu cineva

poţi să te săruţi” dar

după vreo câteva zile m-am cuplat cu Rodica o femeie voluntară

matură caldă fără nici un complex din acestea

profesoară de sport

încât o perioadă am uitat complet de ea

pe urmă am plecat în Nepal şi totul a rămas cumva

în coadă de peşte pentru o lungă lungă vreme

dar într-o zi când îmi bătea vântul prin plete şi buzunare

fiindcă eram tuns zero ca un sunet şi simţeam mult mai bine

am auzit un clinchet chinezesc

ceva

şi am ştiut că era un semn de la Hilda care stătea în capul scării

avea un pardesiu drept cambrat

ne-am ciocnit ca două pietre de cremene a scârţâit o uşă

prin vecini

ea nu a coborât eu nu am urcat.

catren

...Prietenii întregii tinereţi
ce s-au făcut? Pe unde-i mai vedeţi?

Mereu îmi pare că-i aud în crâşmă...
sunt oare morţi sau numai morţi de beţi?

Omar Khayam

un fel de prefaţă la volumul „abel şi eu”

Dan Cristian Iordache, născut în 1970, prin fire şi trăire este un contemplativ şi un religios, chiar dacă are pregătire şi profesie de technocrat. Are o formaţie realistică, facultatea o face la Bucureşti. Un fapt aparte în împlinirea sa afectivă a fost călătoria în Asia: în Persia, în Pakistan, în India. O călătorie de cunoaştere. În vestitul Rishikesh a stat în două ashramuri, cu maeştrii dintre urmaşii lui Swami Sivananda. A publicat notele de călătorie, şi citind vezi că are tendinţa să distingă numai partea sublimă din nămolul uman, numai bunătatea lumii, or acesta este un tic « mistic » şi valoros.


Poezia sa este vegheată de un « Dumnezeu al lucrurilor mărunte », cum ne-ar spune frumoasa indiancă Arundhati Roy. Asta înseamnă că Dan Cristian descoperă sau presimte, în cotidian, o binecuvântare perpetuă, care poleieşte viaţa toată, de la familie (sfânta familie !) la echipajul ingineresc profesional, la peisajul nordic, la « dealurile de apă, pâine şi aer », la « tunelul străzilor », blocuri şi biserici, vicii şi îngeri stradali… un cosmos sucevean sau o cameră în care « se adună amurgul » este o lume pe care o rezumă, sau îi sudează fracturile, în poeme precum « cât sunt încă viu », « şi-o umbrelă », « la cafeneaua din colţ », « acasă »…

Titlul volumului « Abel şi eu » este semnicativ, are o bucurie a ambiguităţii, poţi descifra sensuri contrare, parcă destinate celor două tipologii umane apocaliptice. Sensul întâi este « Abel şi cu mine » sau « Abel asemenea mie » ; Brâncuşi spunea « tel que moi ». Sensul doi, opus, este « Abel versus eu…

Dan Cristian Iordache, în acest al treilea volum al său, dă măsura de sus a inspiraţiei, a realizării. « Abel şi eu » este un volum care îl consacră printre poeţii de primă mărime ai momentului literar.



Vasile ANDRU

lucrurile groaznice

cam la vreo două zile în urmă am fost
pe la tata
la intrare aceleaşi coarne de cerb
oglinda pe peretele din stânga
draperiile grele

mi-a prins capul la piept
cu amândouă braţele să-l sugrume
nu altceva
m-a pupat în colţul frunţii “calar tata pe el
cum nu mai eşti tu mic
să te arunc în sus” zice pe moment
m-am bucurat
am păşit în sufragerie mi-am îndesat o pernă
sub cap
am răsfoit revista As
am atins în trecere pătura matlasată
cutia verde marin din tablă
cu fotografiile alb negru
şi copilăria mea sau a fratelui meu
înăbuşită acolo

dar când am ajuns la mine
m-am gândit oare ce lucruri groaznice mai vin
odată cu vârsta
dacă a izbucnit tata în felul acela.

seara

după multă ploaie


privesc de la etajul trei printre plopi răzbate

miros de tencuială

atmosfera e glacială umedă chiar anostă

pe stradă

trecătorii au o plictiseală sedimentată

o îmbulzeală dezagregată

râncedă cafenie

ca o sindrofie a deznădejdii în oase

un fâşâit ca de bombă o frână şi o izbitură

în final îi apropie

un soi de pocnet de pistol la 50 de metri viteză

şi brusc se întreabă unul pe altul

ai zice că se cunosc

întorc capul au o direcţie

apa curge radiatorul probabil e spart

aşteptau lovitura ca pe-o mătuşă familiară

până vine poliţia actorii

pot să se ia de piept să-şi înroşească creierii

să dea telefoane

unul spune "bine că nu a murit nimeni" deşi

ar fi fost desigur preferabil

tot oraşul ar fi avut un motiv de căldură

un mare gând

eu beau din ţuica de anul trecut pe pervaz apa

a crăpat lemnul vopsit în alb

câteva cvartale mai încolo

o femeie ce pare uşor intelectuală strigă strident

cu ochii cât cepele: „nu pot să mă bizui pe tine

vino urgent în casă”

închid fereastra a intrat şi altceva decât aerul crud

mă întind în fotoliul verde de pluş

îmi aranjez ceafa respir

îmi spun câteva cuvinte de îmbărbatare

şi mă gândesc că de acum înainte o perioadă poate

nu vom mai avea nevoie de umbrele.

nota traducătorului

zilele trecute mă gândeam că ceea te face să fii poet este vocaţia de a deschide uşor universul


eşti acolo ca un câine ce latră claustrofob lângă ziduri

deconstruieşti lumea printr-un soi de ciob de sticlă într-un mod contorsionat

de nerecunoscut
nu ştiu cine spunea că poezia este pentru cei foarte puţini sau chiar pentru nimeni

de gnoză insidioasă subterană cu maţe şi capilare astupate cu epidermă şi lună cu antene pe lângă care fâşâie lumea

o anumită armonie cu universul şi semenii se dovedeşte fără sens în absenţa viziunii marelui salt

viaţa e o tinctură care arde sau vindecă o singură rană

iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi Salvatorul

de unde cumpărăm vremea ploile soarele

cuvintele sunt toate nişte măşti toate

ce mister suprem dragostea

cuvânt ce nu se toceşte întocmai prin faptul că nu-i înţeles

dacă omul e făcut pentru iubire ea e sfârşitul sau începutul iar la mijoc îmbrăţişare şi ceaţă

mai sunt de găsit oamenii care ţin lumea ajută şi întind o mâna semenului fără răsplată

Eminescu Tagore Rilke Nichita Blaga Khayam Borges Bacovia şi mulţi mulţi alţii sunt cei despre care putem spune că au fost inspiraţi

inspiraţi dar de către cine şi care este sensul direcţia acestui demers

sau poezia e un fel de vorbire în limbi un fel de eliberare prin palparea vidului

în ultimă instanţă ar trebui să fie caracteristica spiritului liber în contrast cu mecanica personalităţii

însa inspiraţia pare a fi o coordonată a profetului a intrusului într-o măsură mai mare decât a sacerdotului care întotdeauna cataloghează revelaţia viul drept erezie

aici intervine poetul care care are o relaţie cu harul său fiind în postura celui care acceptă vacuitatea

între atomi rezidă câmpiile elizee

privit de foarte aproape este mai mult gol decât plin în lumea aceasta de aceea lucrurile intră unul în altul se întrepătrund

poezia are menirea de a străbate soteriologic lucrurile

ciclul unei vieţi umane scurtimea acesteia ar trebui să-l ducă în permanenţă pe poet cu gândul la cuvintele lui Iisus cunoaşte adevărul şi adevărul te va face liber

put it in an other way există ceva dincolo de adevăr sau adevărul este chiar această stare de graţie de dans shivait ce surmontează cosmosul

poezia este în definitiv o modalitate de cunoaştere o cale gnostică un mod de a atinge un resort imprecis care îl propulsează pe iniţiat dintr-un concret iluzoriu spre un fel de real cu totul nou

un cuvânt pus la locul său reface o structură de fagure

vorba lui Ramakrishna universul este cea mai pură iluzie

adevărurile psihice cristalizate liric nu au valoare decât în măsura în care se poziţionează pe un drum al eliberării de aceea poetul devine o albie prin care vin cuvintele şi este opozabil esenţelor

în ultima instanţă cuvântul devine o metodă de purificare

spunea Mihail Eminescu şi el sub vremi suferă şi pătimeşte ca s-auzi cum iarba creşte

simfonia ierbii

pe alte coordonate Grigore Vieru cu o înclinaţie fizionomico-sufletească vădit martirică îşi construia lumina dimineţii în acelaşi registru

mai simplu decât iarba nu pot fi

poetul veritabil se revendică dintr-o tradiţie profetică întrucât el vrea să cunoască adevărul care se exprimă ca gest al tăcerii

el vrea să aibă un discurs care să penetreze cuvintele dar şi să zidească vocabula arheipală

înţelepciunea chineză spune că cine este elocvent nu cunoaşte adevărul iar cine cunoaşte adevărul nu poate fi elocvent

poetul predă o ştafetă doar atât e mesagerul misterului simplu

integrează în absolut realitatea de fapt poezia nu poate fi decât realistă

acţiunea poetului e o gilotină un şah-mat o execuţei în masă

el este profetul neopozabil cuvintelor ca esenţă cuvintele au valoare de vehicol

poezia se află în golul dintre cuvinte e un dar al contextului

poetul consideră actul de creaţie a cosmosului ca pe un gest psihic iar concreteţea discursului devine o chestiune prin care se simte obligat să treacă spre celălalt mal

în viziunea sa cuvintele sunt cele care pot genera suprapunerea triadei cunoscut-cunoscător obiect al cunoaşterii

obţinerea unei asemenea cunoaşteri unificate nu se poate face evitânt stările intermediare psihozele lumeşti

poezia în sine este rezultatul unor traversări eşuate

poezia este o modalitate de cunoaştere nemijlocită ca o ramură pierdută din Samkya yoga care susţinea odinioară că legatura cu adevărul doctrinei sub forma unei convieţuiri cu acesta este tot ce trebuie să faci pentru a te desprinde din oceanul suferinţei

poezia este religia nevoii a setei în desert a urletului abstract

poetul este nemuritor în măsura în care descoperă în sine fiinţa nemuritoare

din aceasta pricină Nichita Stănescu spunea că poetul nu este în competiţie decât cu el însuşi.

ca un diamant

am învăţat să trăiesc în vecinătatea mâlului
uneori m-am considerat chiar murdar
ce să fac
inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită
prin iarba gârbovită de nişte ochi cu o dantură perfectă

aşa am învăţat şi eu să râd în soare să iau aminte
sub aripa prafului
omul e sub vreme îmi zic nu total fără sens
nu poate să-şi întreacă umbra
poate de aceea
stau uneori pe plajă aşteptând crepusculul gongul
minutul acela în care te dai cu capul
de pereţii zilei iar umbra e ca un fluture

mă voi duce mai bine e să nu începi
orice moartea nu e sfârşitul îmi zic nu are logică
când eşti sus în carne toboganul
laptele vina
mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur
am o listă scrisă pentru că scripta manent o repet
o repet până când nimic nu ne va mai despărţi.

citesc

stau într-un pat luminos citesc

şi după aia dorm
iar când mă trezesc mă uit pe pereţi
la poliţa albă de sub oglindă
la pătrăţele albe de faianţă
la uşa gălbejită
stau cu ochii deschişi ar putea fi şi închişi
la fel de bine
căci seara va veni
prin termopanele etanşe
cu sau fără de mine e linişte în spitalul negru
noaptea vine grijulie în balcoane
ca un parfum
sau ca un doctor în halat alb cu stetoscop
la oră fixă
iese dintre paginile unei cărţi cu spadasini
plini de onoare cu dantele citesc citesc
cartea e mai bună decât lumea decât noaptea
mă învelesc
citesc ca şi cum aş ţine în căuş un porumbel
căruia îi poţi simţi mai uşor sufletul
decât greutatea
ies pe hol târâi paşii în drum spre toaletă
ştiu că voi ajunge pe urmă
pe o parte
în pat şi voi citi ceva savuros mă voi sprijini
de pernă apoi voi dormi în cele din urmă indiferent
de oră
întâmplător mâine o să mă uit pe pereţi discret
şi voi încerca să descopăr
întrebarea perfectă  fără nici un răspuns.

un cavaler cu baston

aveam o carte râncedă în zdrenţe aş spune
se numea Ivanhoe
poate aşa erau cavalerii adevăraţi
uşor deşălaţi cu lance sau cu baston
mama o uitase o lună pe balcon la bucătărie
lângă două muşcate lângă
frigiderul fram care avea un cavit uscat pe uşă
pe clanţă o amprentă
odată am ameţit ştiu că era toamnă
şi mona a venit în cartier să mă sprijine mai întâi
pe aleea din faţa blocului
pe urmă a mirosit puţin prin cameră draperia
pereţii verzi cărţile
în ziua aceea i-am masam ceafa
fiindcă mereu o durea câte ceva iar pe drum
la interior se concretiza
într-o altă zi cu frig mi-am dat jos fesul tot ea
şi-a răsfirat palma pe frunte aşa
am simţit că trebuie să privesc în sus
m-am agăţat de frânghia terminată în nori
de chipul topit în zăpadă de câmpie
de saltea
pe dulap am păstrat o vreme două coarne de berbec
un melc mare
şi o vază din lemn lucrată la strung de imaginea mea
într-un atelier cu utilaje vopsite electrostatic
într-o tentă verzuie
pe banchetă ţineam
un dublucasetofon întunecat periculos când ploua
dimineaţa
pe antene zăceau două sau trei ciori şi ţin minte
o prezenţă timidă maternă apropia uşa
cu sentimentul că somnul e o activitate sfântă
poate o armă contra lumii.

psalm 7

în amintire văd praful eu tac
şi sufletul meu e o vale
mai sunt nori mai e soare
bătăile de inimă toate diferă
vor parcă
să inventeze o hieroglifă
cu fruntea lipită de geam
era toamnă peretele scorojit
lângă perdeaua de stambă
o zarvă de copii
râd de mâţa lui Mimi care se urcă în brad
de frică
nu mai este nimic decât o lâmâie pe limbă
un anticar cu o dacie albă ce vine
vede plăteşte şi ia
un maldăr de cărţi cu câteva pene de ibis
un corpus hermeticus dezinvolt
un dans
altoit ca un măr
inspirat de toate ce pleacă de frunze
dispar
nu e mare lucru gândesc
aerul poate vindeca orice boală
nimic nu-i pierdut dimineaţa
nu mă îngrijorez
ce pierdem binecuvântează
mă pregătesc
de un chef cu Tarkovski la Borsec
cu multe coincidenţe
e prea mare efortul de a păstra atâtea trupuri
umflate
ca să nu merite să lăsăm totul şi toate
pentru călătoria
în care se va cere de la tine sufletul tău
când vei uita
şi nu vei uita în acelaşi timp.

psalm 6

mă aşteaptă câteva rafturi de cărţi
o vârstă mai puţin norocoasă
poalele Himalayei oraşul New York
un lătrat sau imaginea lui
în flăcări o sanda în ungher
un sâmbure de caisă o cadă albă
în soare prin vie nişte genunchi
oare ai cui
nişte cuie ruginite
câteva lalele roşii
pufoase omizile în păr
mersul unui om pe bicicletă
talanga unei vaci perna
un pic de lună alte lovituri
alte rugăciuni uscate prietenii morţi
ţipătul stelelor
mă aşteaptă toate să ajung la ele
dar ştiu că cine se înalţă pe vârfuri
nu poate sta mult.

o misiune aproape sinucigaşă

ce plictiseală
opresc motorul scot cheia e cald şi constat
lumea e mai puţin adevărată
tinde să devină un balon
de săpun oval eu rămân geometric dar şi ce dacă
mă resemnez în aceeaşi măsură
suntem împreună simpli
cu anemonele noastre pe o faleză sau pe un deal
mergem pe sârmă
în spatele geamului e un brad înăuntru
o carte
groasă cât viaţa aşteptând cu o misiune
aproape sinucigaşă la terasă
dau peste cap o bere ce vremuri insolite
le pierzi dacă eşti treaz
sau te pierd ele pe tine nu se ştie cine rezistă
e destulă linişte
iar dimineaţa se umple de soare de mlădiţe izvoare
şi dulceaţă de cireşe amare în farfurioară
pe scaunul cu mileu a încremenit
paharul cu apă
sunt întâlniri în cerc cu pisici motănei zaplazuri
nunţi sau botezuri
pe unde nu e chiar totul modernizat
se reia doamne povestea cu mama la tinereţe
când era destul să ai cu ce te încălţa
un zâmbet deci o dovadă a inimii
când puteai fi bucuros din atât vreo câteva zile
asta era dragostea
mângâiere în somn
patinai cu ea şi putea să te ducă într-o livadă
uneori mă gândesc că totul se va sparge dintr-o dată
va plesni o încheietură un nit din Nautilus
podeaua e plină de laţuri generoase cu mâinile întinse
ce tot coboară coboară uneori mă întreb
moartea are vreun sex
sau viaţa
dar am de cumpărat o soluţie intru
la marchet printre tenebre
dar cumpăr nişte căpşuni ca nişte peşti cu ochii deschişi
la casă dau de o femeie
din acelea cum erau înainte dacă ai fi avut una
erai cineva
acum însă se găsesc pe toate drumurile
şi pot ucide fără nici o semnificaţie
unele au uitat să dea ţâţă
poate de la ele va veni noua speranţă
totuşi mi-au dat multe prilejuri de umanitate
ies şi mă lovesc de altă lumină de un miros
în vânt
mă gândesc sau visez
că este eclipsă şi devin foarte fericit sper din nou
pentru că luna încalecă soarele
în balansoar
şi nu se mai scumpeşte nimic nimeni nu se mai laudă
se lasă o tăcere palpabilă
cartea se deschide de la sine
creierul se amestecă în inimă şi nişte bule de neînţeles
erup de pe fundul paharului.

în parc

şi lumea dansează pe peroane
sau în tribune
unii gesticulează e cald
iar un băieţel se leagănă pe calul de lemn
într-o cuşcă
adulţii pe scara rulantă
în fotografie
a rămas ceva timp de pierdut gălbui
sub noul pietriş un trombon de jucărie
se adânceşte melodios
în aerul somnoros ce pluteşte-n verdeaţă
culorile se întretaie
în geam o bătrână se spovedeşte
cuiva care târâie o valiză
platanii au o sinceritate aparte
cerul în derivă parcă aşteaptă un zmeu
un plâns cu sughiţuri e puţin umbrit fioros
din cauza unui viitor aproape consumat
ori a unui trecut noduros uscat
alături
cineva rostogoleşte pe apă o barcă uşor
crescător salcia geme
e acolo şi terasa unde clipoceşte amorţită
o muzică de cafenea
chiar alături moartea joacă şah pe o piatră
ca şi cum ar scufunda un titanic
la fiecare pas
un străin cu o hartă traversează podul
o studentă citeşte pe bancă.