zilele trecute mă gândeam că ceea te face să fii poet este vocaţia de a deschide uşor universul
eşti acolo ca un câine ce latră claustrofob lângă ziduri
deconstruieşti lumea printr-un soi de ciob de sticlă într-un mod contorsionat
de nerecunoscut
nu ştiu cine spunea că poezia este pentru cei foarte puţini sau chiar pentru nimeni
de gnoză insidioasă subterană cu maţe şi capilare astupate cu epidermă şi lună cu antene pe lângă care fâşâie lumea
o anumită armonie cu universul şi semenii se dovedeşte fără sens în absenţa viziunii marelui salt
viaţa e o tinctură care arde sau vindecă o singură rană
iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi Salvatorul
de unde cumpărăm vremea ploile soarele
cuvintele sunt toate nişte măşti toate
ce mister suprem dragostea
cuvânt ce nu se toceşte întocmai prin faptul că nu-i înţeles
dacă omul e făcut pentru iubire ea e sfârşitul sau începutul iar la mijoc îmbrăţişare şi ceaţă
mai sunt de găsit oamenii care ţin lumea ajută şi întind o mâna semenului fără răsplată
Eminescu Tagore Rilke Nichita Blaga Khayam Borges Bacovia şi mulţi mulţi alţii sunt cei despre care putem spune că au fost inspiraţi
inspiraţi dar de către cine şi care este sensul direcţia acestui demers
sau poezia e un fel de vorbire în limbi un fel de eliberare prin palparea vidului
în ultimă instanţă ar trebui să fie caracteristica spiritului liber în contrast cu mecanica personalităţii
însa inspiraţia pare a fi o coordonată a profetului a intrusului într-o măsură mai mare decât a sacerdotului care întotdeauna cataloghează revelaţia viul drept erezie
aici intervine poetul care care are o relaţie cu harul său fiind în postura celui care acceptă vacuitatea
între atomi rezidă câmpiile elizee
privit de foarte aproape este mai mult gol decât plin în lumea aceasta de aceea lucrurile intră unul în altul se întrepătrund
poezia are menirea de a străbate soteriologic lucrurile
ciclul unei vieţi umane scurtimea acesteia ar trebui să-l ducă în permanenţă pe poet cu gândul la cuvintele lui Iisus cunoaşte adevărul şi adevărul te va face liber
put it in an other way există ceva dincolo de adevăr sau adevărul este chiar această stare de graţie de dans shivait ce surmontează cosmosul
poezia este în definitiv o modalitate de cunoaştere o cale gnostică un mod de a atinge un resort imprecis care îl propulsează pe iniţiat dintr-un concret iluzoriu spre un fel de real cu totul nou
un cuvânt pus la locul său reface o structură de fagure
vorba lui Ramakrishna universul este cea mai pură iluzie
adevărurile psihice cristalizate liric nu au valoare decât în măsura în care se poziţionează pe un drum al eliberării de aceea poetul devine o albie prin care vin cuvintele şi este opozabil esenţelor
în ultima instanţă cuvântul devine o metodă de purificare
spunea Mihail Eminescu şi el sub vremi suferă şi pătimeşte ca s-auzi cum iarba creşte
simfonia ierbii
pe alte coordonate Grigore Vieru cu o înclinaţie fizionomico-sufletească vădit martirică îşi construia lumina dimineţii în acelaşi registru
mai simplu decât iarba nu pot fi
poetul veritabil se revendică dintr-o tradiţie profetică întrucât el vrea să cunoască adevărul care se exprimă ca gest al tăcerii
el vrea să aibă un discurs care să penetreze cuvintele dar şi să zidească vocabula arheipală
înţelepciunea chineză spune că cine este elocvent nu cunoaşte adevărul iar cine cunoaşte adevărul nu poate fi elocvent
poetul predă o ştafetă doar atât e mesagerul misterului simplu
integrează în absolut realitatea de fapt poezia nu poate fi decât realistă
acţiunea poetului e o gilotină un şah-mat o execuţei în masă
el este profetul neopozabil cuvintelor ca esenţă cuvintele au valoare de vehicol
poezia se află în golul dintre cuvinte e un dar al contextului
poetul consideră actul de creaţie a cosmosului ca pe un gest psihic iar concreteţea discursului devine o chestiune prin care se simte obligat să treacă spre celălalt mal
în viziunea sa cuvintele sunt cele care pot genera suprapunerea triadei cunoscut-cunoscător obiect al cunoaşterii
obţinerea unei asemenea cunoaşteri unificate nu se poate face evitânt stările intermediare psihozele lumeşti
poezia în sine este rezultatul unor traversări eşuate
poezia este o modalitate de cunoaştere nemijlocită ca o ramură pierdută din Samkya yoga care susţinea odinioară că legatura cu adevărul doctrinei sub forma unei convieţuiri cu acesta este tot ce trebuie să faci pentru a te desprinde din oceanul suferinţei
poezia este religia nevoii a setei în desert a urletului abstract
poetul este nemuritor în măsura în care descoperă în sine fiinţa nemuritoare
din aceasta pricină Nichita Stănescu spunea că poetul nu este în competiţie decât cu el însuşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu