seara

după multă ploaie


privesc de la etajul trei printre plopi răzbate

miros de tencuială

atmosfera e glacială umedă chiar anostă

pe stradă

trecătorii au o plictiseală sedimentată

o îmbulzeală dezagregată

râncedă cafenie

ca o sindrofie a deznădejdii în oase

un fâşâit ca de bombă o frână şi o izbitură

în final îi apropie

un soi de pocnet de pistol la 50 de metri viteză

şi brusc se întreabă unul pe altul

ai zice că se cunosc

întorc capul au o direcţie

apa curge radiatorul probabil e spart

aşteptau lovitura ca pe-o mătuşă familiară

până vine poliţia actorii

pot să se ia de piept să-şi înroşească creierii

să dea telefoane

unul spune "bine că nu a murit nimeni" deşi

ar fi fost desigur preferabil

tot oraşul ar fi avut un motiv de căldură

un mare gând

eu beau din ţuica de anul trecut pe pervaz apa

a crăpat lemnul vopsit în alb

câteva cvartale mai încolo

o femeie ce pare uşor intelectuală strigă strident

cu ochii cât cepele: „nu pot să mă bizui pe tine

vino urgent în casă”

închid fereastra a intrat şi altceva decât aerul crud

mă întind în fotoliul verde de pluş

îmi aranjez ceafa respir

îmi spun câteva cuvinte de îmbărbatare

şi mă gândesc că de acum înainte o perioadă poate

nu vom mai avea nevoie de umbrele.