afară plouă plouă plouă
cu o insistenţă demnă şi încet mă întorc
pe cealaltă parte,
atunci realizez că singurătatea dimineţii
e cel mai purificator procedeu
pentru că potriveşte cheia în INIMĂ
până când se aude ţiuitul fin
ca o fericire extrem de blândă,
ceva din eul meu migrator şi adăpostit
îşi spune că
e o epidermă şi iarba şi asfaltul şi masa
cerul opac,
apoi mă gândesc la cum gândeam mai demult,
pe când eram băiat,
că cel mai important lucru pe care
ar trebui să îl fac e înălţarea cu trupul,
de o bucată de vreme cuvintele
mă zgârie ca o pisică rugătoare
îmi spun că o mie două de ani nu e mare lucru,
ceva atât de important precum omul
sau mersul pe ape, trebuie să se fi păstrat
pe la poalele muntelui
LUNA
şi înţelepţii sunt pe undeva ascunşi, nu se poate
să nu se fi păstrat,
pentru că trebuie să ai de unde veni,
de sus tare, nu-i aşa
ca să poţi oferi o asemenea prospeţime prafului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu