Clavecinul

nu ar trebui dar sînt zile ca un deșert deși aparența e frig și zloată și umbră în care pătrunde mâhnirea. atât de adânc pătrunde încât nu ajunge nici un sunet. o liniște de mormânt.

caut o ființă mai adevărată, din marginea gâtului în jos, un nod spre interior. un bebeluș doar aripi, stralucitor și mirat în spatele gratiilor. înghesuit între corzile unui pian. fiecare umbră cântă ca un clavecin, pentru că instrumentele sînt foarte vechi. nu frigul ci umbra depășește adâncimea oaselor, ca un ecou. 

încerc să trec. podurile sînt în depărtare dar seamănă izbitor cu aceleași poduri înflorite. poduri testate cu convoaie militare grele. totuși ziua e o suferință de neclintit. nu am o soluție, am doar un chibrit umezit, o silabă în trusa de care nu ar trebui să se teamă nimeni.