M-am rupt de-atatea ori de mine însumi ca un șiret de bocanc pe care îl strîngi de multe ori și pe urmă se destramă. Ar trebui să fiu ușor ca o pană. Dar nu e permanent așa. De prea multe ori uit.
Uneori mă car în spate ca pe un sac de cânepă cum era în filmul "acest obiect obscur al dorinței". Am dus o valiză de cărți, am dus un geamamtan portocaliu cu muzică. Ulterior, am trecut la greutățile importante. Oamenii cei mai aproape de mine s-au rupt și ei de propria lor personalitate. Mă uit în gol la copii sau la părinți. Când deschid gura aud un muget irecognoscibil. Mai oftez prin somn. Rămân atârnat într-o apnee ca într-o spânzurătoare. Mă gândesc la îngeri, la draci, la cum își împrumută ei hainele unii altora. Nici un Dumnezeu social nu se gândește la mine. Am o misiune, sau nu am, dar știu că trebuie să o deslușeasc. Mă lasă vederea dar se ascut altele.
Ar trebui să fiu ușor ca o pană. Când realizez ușurința încep să cânt. O voce, un cântec ca niște degete fine dansînd din mormânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu