Prolog

Sigur, că poezia e înrudită cu rugăciunea ori cu o anumită reflexivitate prin care persoana aşteaptă să fie cunoscută nu e deloc un lucru nou. De altfel, actul în sine al concepţiei, ţine de straniul mod de a năzui în permanenţă la împuşcarea a doi iepuri dintr-o lovitură, pentru că oglinda are însemnătate doar prin corespondenţa ei în conştiinţă tot aşa de bine cum a nu te situa la un nivel personal ca limbaj şi expresie nedisimulată este un eşec al salvării. Astea sunt lucruri puse  la punct de la Kant încoace de gânditori din aceia cu maxilarul rezemat în palmă, posibil şi cu un reflux de prin Upanişade, dar ceea ce mi se pare de netăgăduit în orice fel de relaţie cunoscător-cunoscut este obligativitatea unei acceptări apriorice a lumii.

Înainte vreme acceptarea universului (axioma primordială), se numea credinţă, un fapt al conştiinţei cumva dat la o parte, ca şi virtutea sau împărăţia cerurilor. Lucrurile astea cu iz vetust au fost puse într-un con de umbră de ceea ce încă numim astăzi umanism (cu trena lui lungă) şi se perpetuează sub multe forme, în ideea că omul se scutură de un jug, se iluminează. Personal consider că toată această exhibiţie a dus la o golire de sevă a omului ca entitate. Modele umane infinit de preţioase pier, în fiecare zi, ca nişte specii neobservate de insecte. Cu toate că ar putea stârni clătinări din cap, urmărind (destul de superficial trebuie să recunosc) cam ce este de însemnătate în artă şi bazându-mă pe un fler  câinesc am ajuns să apreciez că ceea ce are timbru valabil de la o generaţie la alta, în pofida decreptitudinii limbajului, este mesajul salvării insului obişnuit. A semenului care îmi seamănă, banal, ros de rugina lumii moderne, aş spune chiar dezumanizat, dar nu învins. Aşa că am început să oscilez între rugăciune, cuvintele precise ori şuşotitul în barbă, umblând uşor într-o dungă în speranţa că voi putea să ţintesc cu praştia vreo două ciori pe un cer mucalit. Textele prezentate între aceste coperţi şi dedicate fotoliului şi timpanului sunt nişte tracţiiuni la bară puţin tremurate prin care mă silesc a povesti altora cu nişte ochi umezi ceea mi se pare că se vede deasupra unei linii care coboară.

Dacă tot ne scufundăm, măcar să plecăm cu provizii, asemenea faraonilor. Poate că se va reveni, la capătul nebuniei, la credinţă şi la familie. Eu sper. Poate că oglinda se va înnegri. Poate că un soi de potop va şterge acestă orbire iar apoi, cineva de neînţeles îşi va înfinge piciorul în praful reavăn şi va spune: Eu Sunt Cel Ce Sunt. Iertaţi-mă ca am început să vă opresez deja cu tendinţele mele filozofice, dar sper că în câteva cuvinte aici dar şi mai la vale să fiu suficient de clar, secvenţial că nu e roman să propun un soi de recuperare ontologică cu ajutorul memoriei şi a unor graţii ca aburul dimineţii. E totuşi o carte de poezie. Şi nu una lungă sau adevărată. În aşteptarea morţii simpatice.

Suceava, 28 mai 2011.

şcoala primară

După terminarea primelor două clase de şcoală primară, la Colegiul Militar, au urmat două clase de şcoală primară în sat. Mama mi-a zis că va trebui să mă dea la Şcoala Primară din sat şi eu am sărit, revoltat, că eu nu mă fac primar.

La şcoala din sat se învăţa în mod cam primitiv. Învăţătorul nostru, Nicolae Suditu, locuia chiar în incinta şcolii, având şi funcţia de director. Locuia în anexa din spatele şcolii.

Şcoala se află şi în aceste vremuri pe uliţa de mijloc a satului, peste drum de biserică. Pe atunci avea o grădină mare, din care pe o mică parte era terenul de sport, un fel de maidan, prevăzut cu două porţi de fotbal, improvizate şi pe care mai toată ziua se bătea o minge din cârpe. Erau nimerite mai uşor ţurloaiele, decât mingea. O mare parte a grădinii era la dispoziţia directorului şi era cultivată de obicei cu porumb. Domnul Suditu îşi lucra pământul cu ajutorul părinţilor copiilor din clasa noastră. Avea domnul şi o vacă pe care o păşteau unii dintre copiii clasei, care tânjeau în felul ăsta după note mai bune şi chiar premii. S-a remarcat în acest sens fostul meu coleg de la colegiul militar, Enache Ion.

Nu ştiu cum era conceput orarul, dar programul accentua pe Cetire si Aritmetică. La Cetire, mai întâi, lecţia o citea domnul Suditu, apoi îi punea pe cei mai buni să repete câteva fraze şi în continuare ceilalţi elevi. unii mai bine, alţii mai puţin bine, citeau până când considera domnul că e de ajuns. Uneori eram lăsaţi singuri în clasă, domnul mergând la unele treburi prin spatele şcolii , la locuinţa sa, alteori o lăsa cu noi pe doamna Aurica, soţia lui, care avea doar 7 clase, şi care fusese colegă de clasă cu mămica. Nu prea avea mămica, cuvinte de laudă la adresa doamnei Aurica în ce priveşte sârguinţa la învăţătură pe vremea când era elevă. Dacă mă gândesc bine aş asemeui-o pe coana Aurica, cu Lenuţa lu Nicu din Scorniceşti. Ore în şir durau repetiţiile noastre cu cititul. Aritmetica se făcea mai puţin şi numai cu domnul Suditu, atât la predare cât şi la exerciţii şi la probleme. 

Domnul Suditu era un personaj pitoresc, plăcut în unele privinţe şi dizgraţios în altele. Îl percepeam ca pe un om harnic, sufletist, dar avea meteahna băuturii şi scandalurilor. Se ducea la crâşmă, la şuşa ( şosea ) cu domnul Ion Nicolau (poreclit Căţoi), se îmbătau şi apoi să vezi ceartă şi bătăi, de vuia satul şi se lăsa cu sânge şi vânătăi, de ne era ruşine cu domnul nostru. Domnul Căţoi era tot învăţător şi era respectat în sat, ca priceput şi bun gospodar, dar era prea amic cu băutura şi cu aventurile amoroase. Avea domnul Nicolau doi copii : un băiat şi o fată. Fata s-a împuşcat, din nu ştiu care motive , la vârsta adolescenţei, iar băiatul ( Ţuţundei) era un descreierat ( deşi era doar adolescent, înjura urât de tot, chiar şi pe tatăl său ). Revenind la domnul Suditu, deşi îl respectam, eram scârbiţi de felul în care umbla : cu îmbrăcămintea şifonată şi chiar ruptă, urduros şi de multe ori cam beat.

Îmi plăcea şcoala în care învăţam, îmi plăcea clasa noastră, îmi erau dragi colegii. Şcoala era, ca mai toate şcolile la acea vreme, în apropierea bisericii, ceea ce dădea locului mai multă prestanţă. Avea în faţa ei o plăcută umbră, pe care o făceau câţiva aguzi mari. În timpul vacanţelor ne cocoţam în ei şi ne bucuram burţile cu agudele, care erau mari, negre şi dulci-aromate. Gardul era din scânduri, văruit de câte ori era nevoie şi în faţa porţii era o podişcă, văruită şi ea în alb. Clasa noastră avea ferestre mari, dar era cam întunecoasa, poate, din cauza duşumelei întreţinută cu motorină. Avea trei rânduri de bănci, cu faţa spre uşă şi eu stăteam în prima bancă de la fereastră. În faţa băncilor, lângă perete, cam la un metru era plasat un godin pătrat, cu nisip deasupra şi care avea burlanul scos prin tavan. Holul de la intrare era pătrat şi destul de spaţios. Din el se putea intra, pe lateral, în cele două clase ale şcolii, iar în fundul lui era uşa care dădea în cancelarie şi spre locuinţa directorului. Domnul director Suditu locuia în clădirea şcolii, întrucât nu avea casă în sat, fiind din satul Stănceşti - vecin cu satul nostru. 

Îmi amintesc aproape de toţi colegii, dar atenţia mai deosebită şi amintirile mai clare le am cu unii dintre ei: sora mea Olica, Bratosin Jenica, Enache Ion ( fostul coleg la Şcoala Militară ), Dedu Vasile, Dedu Stanca, Tudorel al lui Geambaşu, Costică al lui Baroian, Stancu, Ion Zaharia al lui Coadă ( poreclit Guran ), Florica lui Zangopu, Mirică Floarea ( Floricel ), Voinea Floarea a Ioanei lui Coadă ( poreclită Baltag şi Florica Mică ), Florica lui Stan al lui Ion Stan, Sofica lui Radu Panduru şi alţii. Sora mea, Olica, a devenit colegă cu mine după ce a întrerupt şcoala timp de trei ani, din cauză că mămica a fost bolnavă şi ea era singurul sprijin, căci eu şi Oani ( fratele cel mare) ne aflam pe la colegii militare.

Fruntea clasei, la învăţătură, alături de mine erau: Dedu Vasile, Olica, Jenica, Floricel şi Florica Mică. Premiu a primit şi Enache Ion, dar mai mult pentru păşunatul vacii domnului Suditu. Înainte de venirea mea în clasa a III-a, pe locul I se afla Dedu Vasile, un băiat cu malformaţie congenitală. Avea capul foarte alungit, faţa cam turtită şi ochii bulbucaţi (arătând ca feciorul lui Gopo, chiar mai deformat), de te speriai de el când îl vedeai, dar noi ne-am obişnuit şi ne era chiar simpatic. Am mers o dată la casa lui şi m-a amuzat cum umbla după verişoară-sa, Dedu Stanca, cu sexul lui de 9 anişori în mână, alergând-o pe după şuri şi propunându-i sex, în termeni cam golăneşti. Eram uimit de teribilismul lui şi invidios, că eu eram prea timid pentru a îndrăzni să fac măcar o glumă cu o fată, cu toate că inima începuse să-mi dea ghes. Îmi era extrem de ruşine să vorbesc cu fetele. Olica şi câteva colege făceau glume pe seama timidităţii mele şi-mi spuneau că, gagica mea e Florica Mică şi eu mă roşeam – foc. Nu aveam nici-o atracţie magnetică către Baltag, dar aveam, parcă, un respect şi mai mare faţă de ea, o admiram pentru curăţenia ei şi pentru silinţa la învăţătură. Am dovedit şi o responsabilitate faţă de ea, atunci când i-a luat foc casa. Deşi aveam doar 10 anişori, m-am urcat pe casă şi am aruncat multe găleţi de apă pentru stingerea focului, să nu se extindă de la grajd la casă. S-a făcut un rând de oameni care transmiteau găleţile cu apă şi eu eram în vârful casei şi aruncam cu apa pe foc. Când focul a cedat, am cedat şi eu printr-o alunecare de pe casă, dar norocul meu a fost că acoperişul se termina aproape de pământ şi m-am ales doar cu o tăietură la braţul drept şi am rămas cu o cicatrice. 

Domnul Suditu ne dădea mult de lucru acasă. Aveam de copiat, pe caiete dictando, textele lecţiilor, trebuia să repetăm de mai multe ori citirea lecţiilor şi mai aveam multe exerciţii şi probleme. Mă descurcam mai bine cu exerciţiile şi problemele, dar cu caligrafia nu stăteam chiar aşa de bine şi eram nevoit să rup, de fiecare dată, câteva foi până mă simţeam mulţumit că a ieşit cât de cât bine. Se întâmpla să mai greşesc câte o literă sau să picure cerneala din peniţă şi eram tare necăjit că trebuia să o iau de la capăt. Se scria cu tocuri, care aveau peniţe simple şi care trebuiau înmuiate des în cerneală, pentru că nu se puteau scrie decât câteva cuvinte cu o înmuiere, iar filele caietelor erau păcătoase că sugeau tare. De multe ori eram grăbit de mămica, să mă duc cu vaca la păscut şi atunci parcă-mi ieşea mai bine, din prima.

Era secetă mare pe vremea aceea şi nici nu prea aveam de îmbrăcat. Totdeauna îmi reveneau îmbrăcări şi încălţări care rămâneau mici de la Olica. Ţin minte o iarnă grea, când aveam pantofi de damă şi o traistă, drept ghiozdan. Eu şi Olica ne sculam cam pe la orele 3,00 din noapte, coceam grăunţe, să avem ce mânca la şcoală, treceam pe la poarta Jenicăi, care stătea pe uliţa de mijloc, în apropierea şcolii, o strigam şi împreună mergeam de făceam focul, încât atunci când vin colegii să fie căldură. Era o mândrie pentru noi să fim primii la şcoală şi să dovedim domnului că suntem harnici. 

Pe tot timpul cât am fost elev, la şcoala primară din sat, mi-a curs nasul, fie iarnă, fie vară, din care cauză un coleg mai hâtru şi mai mare cu doi ani, Zaharia Ioan, zis Guran, m-a poreclit Mucea Saclana. Hai că mucea eram, dar de unde Saclana? Cred că a fost o invenţie de-a lui Guran. Eu îl respectam pe Guran căci era mai mare şi-l admiram pentru figura lui impozantă, pentru şarmul lui şi pentru scrisul frumos. Stancu, un coleg care rămăsese repetent de trei ori, îl ruga adeseori pe Guran să-i scrie lecţia, până într-o zi când domnul Suditu i-a cerut să spună cine i-a scris lecţia , iar el a susţinut că şi-a scris-o singur. Atunci domnul a început să citească din caiet: “ Tutili mutili, Stancu prostu; Tutili mutili, Stancu prostu..........” şi aşa a ţinut-o până a terminat de citit toată fila. Noi am râs de ne-am spetit, iar Stancu era galben ca ceara şi a trebuit să recunoască, că-i scrisese Guran. Şi domnul l-a pedepsit pe Stancu, lăsându-l încă o dată repetent. 

La sfârşitul clasei a treia am fost uns premiantul clasei şi la serbarea de încheiere a anului şcolar am recitat aceeaşi poezie pe care o recitasem, cu succes, pe când eram copil de trupă „ Eu sunt un soldat voinic! „ La serbare au spus poezii mai mulţi copii, de la toate clasele. Gestica mea a plăcut şi a fost aplaudată. Enache Ion, fostul meu coleg de colegiu militar, a încercat şi el să gesticuleze, dar nu a adaptat gestica la conţinutul poeziei şi a ieşit cu amuzament la adresa interpretului. Versurile erau cam aşa: “ A răsărit soarele / pe toate răzoarele / şi-au venit tractoarele / să are ogoarele .....” Ionel al nostru, în timp ce rostea versul, indiferent ce spunea, descria prin aer câte un cerc, când cu mâna stângă, când cu cea dreaptă.

Eram mic de statură, chiar cel mai mic din clasă, dar mă ţineam băţos. Când mă luam la trântă cu unii copii, foloseam metode care să compenseze diferenţa de înălţime şi greutate. Spre exemplu, cu Tudorel al lui Geambaşu şi cu Gheorghe al ţaţei Veta lui Ion Lalu, mă ţineam scai de ei şi le puneam bărbia în piept, îi apăsam şi ei cedau, căzând pe spate. S-au mirat colegii care erau de faţă, văzând cum huiduma de Tudorel era răpus de aşchiuţa de mine. Gheorghe al ţaţii Veta lui Ion Lalu, era şi el huidumă faţă de mine şi prin acelaşi procedeu dădeam cu el de pământ şi el vroia să repetăm trânta, dar să spun drept mă cam temeam de el şi cu greu acceptam. Gheorghe era vecinul şi prietenul meu de joacă. Cu el şi alţi copii mergeam adesea la scăldat şi uitam de foame, uitam de noi, prinşi de plăcerea scăldatului, împachetărilor cu nisip şi alergatul de la o gârlişoară la alta. Când ajungeam seara acasă, tot nu ne era foame şi mai trăgeam câte o cană cu apă. De fapt stăteam cam rău cu bucatele pe vremea aceea. Nici nu aveam după ce bea apă şi probabil din cauza aia ne hrăneam mai mult cu apă. 

Ceva care mi-a rămas plăcut întipărit în minte, a fost participarea la cântarea Prohodului. Tăticu, după ce s-a întors din prizonierat, a revenit ca dascăl la Biserica din sat şi eu eram foarte mândru de vocea lui, căci îi domina pe ceilalţi doi dascăli (Mitu lui Pleaşcă, Traian al lui Urse si Vasile Onea) şi chiar pe popa Ghencea. Am fost organizaţi pe grupe de câte patru şi în balconul bisericii cântam cât puteam de tare si bine, cum ne venea rândul. Era un fel de contopire a pioşeniei cu ambiţia şi plăcerea de a cânta.

La terminarea clasei a IV-a, copiii care erau creditaţi cu capacitatea de a învăţa mai departe au mers la gimnaziu, la şcoala din Comuna Scurteşti, şcoală aflată la cca 5 Km de satul nostru. Au venit şi unii copii care nu învăţau bine, dar părinţii lor au avut ambiţii să-i vadă şcoliţi. 

Şcoala este foarte puţin schimbată faţă de acea vreme. Începând de prin anii ’60 funcţionează şi ca gimnaziu. Fratele Nicuşor a parcurs gimnaziul în ea şi are numai cuvinte de laudă la adresa profesorilor. De la Nicuşor am aflat că dintre cadrele didactice, de respect deosebit se bucurau: directorul Constantin Enuş, domnul Preda şi doamna Preda. Cei mai mulţi profesori erau suplinitori, tineri şi plini de viaţă. Multă consideraţie a avut Ncuşor şi faţă de fratele directorului Radu Enuş, preda la Limba Română şi Educaţia Fizică. Era domnul Radu un tânăr bine făcut şi cu mult şarm, dar a fost descoperit că nu avea bacalaureatul şi a prezentat o diplomă falsă, pentru care a mers la „Mititica” şi a fost exclus din învăţământ. Am fost foarte dezamăgit de întorsătura lucrurilor, pentru că frăţiorul meu, Nicuşor, îmi crease din el un mit şi parcă acea situaţie mi-a lăsat sufletul mai gol. 

În primii ani ai studenţiei mele ( 1963 – 1965) am mai trecut pe la şcoala din sat, împreună cu amicii mei din acea vreme: Păpuşa şi Vasile Badea şi am dat de profesori tineri şi frumoşi, cei mai mulţi încadraţi ca suplinitori. Dintre ei am remarcat pe Radu, un tânăr foarte frumos, cu ochi verzi, de statură mijlocie şi care, cred că era visat de multe fete. Chiar şi Păpuşa a remarcat frumuseţea lui şi mi se părea că-l cam adora. Băiatul era bun şi la şah şi am făcut câteva partide. Am câştigat şi eu câteva, dar în genere mă domina. Vasile Badea le avea mai bine decât noi şi mai mereu ieşea învingător.

Dintre ceilalţi profesori şi învăţători, am cunoscut în acei ani mai multe fete, care aveau doar liceul şi funcţionau ca necalificate. Am cochetat pe rând cu Goicea, cu Porumboiu, Stela şi cu Viorica Filipescu. Pe timpul acela, sâmbăta, se dădeau filme la şcoală. Venea o caravană de la oraş şi avea role de film şi un proiector învechit. Luminile în şcoală erau asigurate tot de lămpi, ca pe vremea când eram eu elev. Începuse să-şi facă apariţia petromaxul, care dădea o lumină mai puternică. Acolo am cunoscut fetele de care am vorbit mai sus căci se cam dădeau în vânt după faima mea de student şi conta mai puţin că nu eram chipeş. Domnişoara Goicea era o fătucă blonduţă şi uşuratică (la propriu şi figurat). M-a invitat să merg la practica agricolă, la strânsul ciocanilor de porumb şi am văzut-o comportându-se foarte copilăreşte, la nivelul copiilor pe care-i supraveghea. Locuia în gazdă la Mionici, chiar la intersecţia principală a uliţei de mijloc. Când treceam pe acolo, o vedeam la fereastră şi-i strigam: „Ciao bambina!”, provocând râsul ţaţei Mariţa lui Codin Creţu, considerând vorbele mele ca un fel de băşcălie, ceva de genul că ar fi târfuliţă. De fapt şi era cam târfuliţă, după gura lumii, dar ce putea face o fătucă frumuşică, prostuţă şi plină de hormoni? Se vorbea că a avut idile cu Radu Enuş şi că era uşor de sedus. Cu mine cred că avea intenţii doar serioase şi m-a invitat, chiar la gazda ei şi am constatat că era singură în casă. Am cam trepidat şi credeam că-i dispusă la o aventură. Au fost câteva mângâieri mai deplasate, dar a apărut un flăcău din vecini, care bănuiesc că era „ciobănaşul” ei. Cu impresia aceea, am renunţat să o mai văd. Porumboiu era tot o fătucă blonduţă, cu un trup fragil şi care era văzută ca o fată săracă şi uşuratică. Cu ea şi cu nişte prieteni de prin satele Stănceşti şi Scurteşti, am făcut o excursie la Monteoru şi m-a impresionat cu calităţile ei sportive şi cu faptul că era totuşi serioasă. După acea excursie, ea a încercat să mai ţină legătura cu mine, dar cred că mama a cam respins-o, din desconsiderarea preconcepută pe care i-o formase gura satului.

Am fost un pic amic şi cu Stela, o fetiţă şatenă şi cam costelivă. Prietenia a durat câteva zile, în care am vizitat-o pe la casa ei părintească, din Focşănei, de care am rămas decepţionat că părea cam din lumea a treia şi ne-am plimbat o dată prin Crângul Buzăului pe o ploaie care ne-a udat zdravăn, încât rochia-i devenise cam transparentă şi se crea o atracţie trupească. Au fost câteva îmbrăţişări apetisante şi cam atât. Raţionamentul şi simţul datoriei mi-au cerut să uit de ea şi în anul următor am întâlnit-o tot pe la Crâng, dar era cu alt băiat, un tânăr foarte frumos, cadru didactic şi el în satul nostru. Cu Viorica Filipescu a fost o istorioară ceva mai lungă. Tot de la un film de la şcoală s-a lipit de mine căci aveam cam acelaşi drum spre casă, fiind în gazdă la finul Mitu, un om mai în vârstă ca tăticu şi care avea mare consideraţie faţă de mine. Am stat un pic la poarta gazdei pe un întuneric care alimenta imaginaţia şi cum fata era veselă şi cânta: „ hai iu-iu, iu-iu-iu-iu, că deseară rupem cuiu” eram cam nedumerit şi nu ştiu cum mâinile au cam început să umble razna, dar fata a început să plângă şi mi-a spus că ea nu e din alea, iar eu m-am retras uşurel şi ruşinat. Ne-am promis că rămânem prieteni buni şi ne vom regăsi la Iaşi, căci şi ea intrase la IP3, la Biologie. La Iaşi ne-am întâlnit de două ori mai sus de Copou pe la locurile de joacă pentru copii şi ne-am dat în leagăne. Nu am putut să mai merg la următoarea întâlnire căci dădusem de greul învăţăturii şi mi-era teamă că pierd ritmul pregătirii inginereşti. După vreo jumătate de an, îmi povesteşte un coleg, cam prieten cu repetenţia, cum a sedus o buzoiancă. Fără să-mi treacă prin gând legătura cu Viorica, i-am întâlnit întâmplător prin Piaţa Unirii cum plimbau o sticlă de şampanie spre camera aventurilor lor amoroase. Am simţit un lehamite şi o dorinţă de a o face de râs în sat, căci cu mine o făcuse pe mironosiţa şi derbedeului acela îi predase toate cheile pudităţii ei. Până la urmă tot raţionamentul a învins, considerând că fiecare pasăre zboară liber şi piere pe limba ei. 

Nu aş vrea să se creadă din povestirile mele că eram un obsedat sexual şi că accentuez pe asemenea aspecte, ci pur şi simplu viaţa este o derulare continuă de trăiri în funcţie de ceea ce ne înconjoară şi de stimulii care ne domină în anumite etape ale vieţii. De altfel din descrierile mele se poate observa că inima am avut-o preocupată de problema iubirii, dar raţionamentele au dominat-o permanent. Am avut mai multe iubiri dar toate au fost iluzorii, unele din ele devenind deziluzii.

Poate nu trebuia să vorbesc despre asemenea aspecte ale vieţii mele în cadrul acestui Memento, dar toate trăirile au fost legate de personaje ale şcolii din Dâmbroca şi în plus au cam constituit ABC-darul vieţii mele sentimentale.

Mircea Iordache

dincolo de nisipuri (in memoriam Fănuş Neagu)

pe un soare ca un câine automat

am pus picioarele în pământ cu cârjele astea din piept

am şonticăit înspre viaţa obişnuită

cu alte cuvinte am apropiat de perdea

un bărbat detaşat dar nevindecat de dorinţa de a supravieţui

în genul unui fluture mătăsos în amiaza mare am privit

printre zăbrele ce mai vrea lumea asta să îmi ofere cu titlul de distanţă

lângă hemoragia verdelui lângă arşiţa stânjenitoare a pubertăţii

lângă victoria lacustră a cocorilor

lângă rănile astea frumoase ca nişte anotimpuri supuroase

pe un soare ca un câine automat

dincolo de nisipuri am văzut un timp ca o frunză cu genunchii la gură

plutind pe o apă neagră deasupra unor oraşe drumuri de câmpie

pălării saltele şi ochi afirmativi de oameni

care aşteaptă aproape sugrumaţi sintagma ia-ţi patul tău şi umblă.

Colegiul Militar

Tăticu era ţinut prizonier în Rusia şi la noi acasă erau timpuri grele, cu foamete şi boli. Mămica suferea, cred, de stări depresive şi tulburări hormonale, legate de absenţa îndelungată de acasă a bărbatului ei. Simţeam că se zbătea din toate puterile să-şi ocrotească cei trei puişori. Pe băaitul cel mare, Ionel, l-a aranjat după cum se spunea înainte la un colegiu pe la Huşi, apoi la Târgovişte. Pe fata, Ioana, a retras-o din clasa treia, pentru a-i fi de ajutor la cele casnice şi la oblojirea bolilor. Pe mine m-a luat, într-o zi de septembrie 1946, de mânuţă şi hai, hai, m-am trezit într-o curte mare, domneasca, cu castani mari, cu gard impozant, de metal, cu clădiri cum nu mai văzusem şi în mijlocul curţii cu o cabina asemănătoare unui closet, despre care am aflat mai târziu că era o carceră, în care nu se putea sta decât în picioare. Pe un cal alb, ca din basme, a apărut comandantul, colonelul Rusu, un om foarte sever, şaten, cu faţa ciupită de vărsat. M-a păcălit mămica că merge până în oraş şi m-a lăsat acolo în grija Şcolii de orfani din Arad.

Aveam un învăţător fragil, dar serios şi nu prea ştiu cum învăţam. Ştiu că aveam câţiva colegi buni la învăţătură şi mă străduiam şi eu să ţin aproape. Dintre colegi îmi mai amintesc de Sora Cristian ( premiantul clasei, cu aspectul lui de gladiator roman ), Potrocoi Victor ( un băiat cu aspect de moşulică, cu albeaţă la ochi şi care făcea mari eforturi să citească, dar ţinea de locul doi pe clasă ), Stoian Gheorghe ( un bruneţel costeliv), Rusu Dumitru (ardelean spălăcit, scund-îndesat, semănând chiar a rusnac). Poate că aş fi fost mai bine clasat la învăţătură, decât menţiune I, în clasa I-a, dar am avut ghinionul de a face o gâlmă mare la ceafă şi am fost operat la Spitalul Militar din Timişoara, pierzând multe lecţii. 
Pe acea vreme erau schimbări politice majore şi noi cântam cum ni se dicta. Generalul Antonescu a fost executat, ca trădător de ţară, dar nouă ne veneau , încă, mesaje de respect la adresa lui. Dealtfel, colegiile militare de orfani îl aveau ca pe un părinte, doar erau înfiinţate de el. Când s-a instalat la putere guvernul „Dr. Petru Groza” , noi copiii scandam : „ Jos cu Groza sub tramvai / Sus cu regele Mihai !” Imnul naţional era 
,, Trăiască Regele “, şi îl cântam cu multă plăcere şi fală. Simţeam emoţii deosebite când cântam: „Trăiască Regele/ în pace şi onor,/ de ţară iubitor/ şi apărător de ţară!”
Războiul şi valul ciumei roşii au adus ţara la mare sărăcie şi foamete. Am simţit pe pielea noastră, prin mâncarea ce ni se dădea, sărăcăcioasă ca şi ţara ( mămăligă cam stricată, gulii, cartofi, fasole... ) . Despre carne nu prea se ştia. Cazarma se preocupa, totuşi, de copiii mai debili din punct de vedere fizic, cu alimentaţie suplimentară, care consta de obicei din mămăliguţă cu lapte în care se adăugau ceva vitamine. Ni se dădeau şi unele capsule cu untură de peşte. Eram aşezaţi la mese lungi, la care încăpea toată clasa şi în capul mesei stătea supraveghetoarea, doamna Glicheria, care ne îndruma asupra comportării, asupra formării deprinderilor corecte de servit masa. Doamna pedagogă Glicheria ne îndruma şi supraveghea şi la dormitor, pentru făcutul patului, îngrijirea ţinutei, făcutul ghetelor, îmbrăcatul, folosirea grupului sanitar ş.a.m.d. 

Am avut ocazia să cunosc, într-o zi în timp ce serveam masa, severitatea colonelului. A venit la amiază să inspecteze desfăşurarea programului de servire a mesei. Parcă mă văd aşezat la masa lungă, împreună cu toată clasa. Mă aflam în capul mesei şi în faşa mea se afla doamna Glicheria. Trecând pe lângă mine, unul dintre soldaţii care serveau pe copii cu mâncare s-a trezit faţă în faţă cu colonelul, s-a intimidat şi a salutat, cu mâna la capul descoperit. Colonelul i-a aplicat imediat o corecţie cu cravaşa, pe care o purta tot timpul la el, lovindu-l peste spatele încovoiat şi a dat ordin să fie încarcerat. M-am gândit, cu milă, la bietul om care trebuia să stea câteva zile în celula de lemn din mijlocul curţii. 
După amiaza eram duşi într-o sală de meditaţie şi eram supravegheaţi de un elev din clasa a treia, care avea gradul de caporal şi era maniac în a face instrucţie, a pretinde ordine desăvârşită şi a da pedepse pentru cele mai mici abateri de la regulile absurde, instalate de el.
Ar fi trebuit ca în timpul meditaţiilor să învăţăm pentru ziua următoare, dar şeful nostru ne pretindea linişte absolută, cerând să nu se audă musca şi el bâzâia, reproşându-ne că se aude. 
Am avut cu acest mini-torţionar o năpastă care m-a marcat toată viaţa în ce priveşte răutatea juvenilă. Nu ştiu de unde a putut veni atâta răutate la un copil de noua anişori. Probabil că atrocităţile îi erau transmise de la predecesorii şefi ai lui, sau ereditar. Într-o seară, înainte de culcare, a cerut sprijinul câtorva colegi, care nu puteau avea curajul să-l refuze, m-a aşezat transversal, pe două paturi, cu funduleţul gol, în zona intervalului dintre acele paturi şi cu centura-i de piele m-a lovit de nu ştiu câte ori şi savura icnetele şi ţipetele mele. În acea noapte a lucrat subconştientul meu şi m-am trezit spre dimineaţă că făcusem pe mine ambele necesităţi. Eram conştient că am făcut ceva rău şi am încercat să acopăr cât de mult ruşinea. Pe culoarul lung care ducea spre closet am scăpat cârnăciori de răhăţel şi m-am culcat iar, dar cu multă teamă şi supărare. Dimineaţa, după înviorare, spălare şi îmbrăcare, ne aliniază în dormitor, plutonierul Zeamă- spaima copiilor. Ni s-a cerut să spunem cine e vinovat de răhăţeii de pe hol şi am fost nevoit să recunosc, dar nu am terminat de spus căci m-am şi trezit sub pat din cauza palmei grele a monstrului de plutonier. Nu ştiu exact ce rol avea în unitatea noastră, dar ştiu că era un bărbat chipeş şi foarte temut de noi. Dimineaţa, la înviorare, ne scotea într-o curte interioară, aşa cum eram în izmenuţe şi chiar dacă era zăpadă, făcea cu noi exerciţii de gimnastică, ruperi de rânduri şi alergări. Se considera că face călire după principii germane. Avea plutonierul si un câine lup, mare, care alerga pe culoare si ne înspăimânta, de fioros ce era.

 
La sărbătorile Crăciunului a fost organizată o serbare a noastră, a copiilor si parcă văd acea sală mare în care aşteptau cu interes cadrele militare ale unităţii şi diverse alte persoane. Scena se afla la oarecare înălţime şi într-un colţ al ei triumfa Pomul de Crăciun, împodobit frumos şi plin de jucării. Era ceva nemaivăzut de mine şi care mă făcea să plutesc, precum un îngeraş. La acea serbare am spus o poezie, din care îmi amintesc doar câteva versuri: “Eu sunt un soldat voinic / Nu mi-e frică de nimic / Şi la bine şi la greu / Tot înainte mereu .” Cred că am impresionat sala căci gestica mea depăşea aşteptările şi cum aveam dimensiunile unui copil de 4-5 anişori, cred că am plăcut. În timpul aceleaşi serbări am primit gradul de fruntaş – furier, ceea ce însemna că devenisem şef de clasă, iar alţi patru copii din clasa mea, galonaţi ca fruntaşi, erau şefi de grupe. În aceeaşi zi am fost invitat la masă la maiorul- preot, cinste care se făcea celor mai buni din şcoală şi după ce am servit o masă bogată în delicatese, m-am jucat câteva minute, mai mult la pian, cu fetiţa preotului. Între mine şi fetiţa preotului nu putea fi decât o reflectare a poziţiilor noastre sociale. Eu eram copilul umil, ea era fetiţa adorată, alintată şi cu superioritate morală.
Nu ştiu cât de mândru eram, dar încercam să fiu milităros, mai ales când ieşeam cu clasa în oraş şi comandam cadenţa colegilor, iar când întâlneam câte un ofiţer simţeam o mare onoare să dau onorul, cerând cu ton milităresc: „ Clasă, pentru onor la drea-pta!”. Copiii băteau pas de front şi întorceau capul la dreapta , urmărindu-l cu privirea pe ofiţerul respectiv, iar eu dădeam salutul.

 
Privind înapoi, revăd uniforma cam comica, dar interesantă şi adaptabilă la mai multe talii. Spre exemplu, pantalonii aveau şnururi la picioare şi puteam să-i îndoim şi să-i leg mai sus de genunchi, devenind dublaţi pe picior în jos. Bluza avea, deasemeni, mânecile foarte lungi şi puteau fi dublate pe braţ în sus. Purtam băscuţe, pe care le aşezam înclinate spre partea dreaptă, aşa cum am văzut mai târziu la vânătorii de munte. A venit ziua mult aşteptată, 10 Mai 1947– ziua Regelui, în care puteam să defilez în calitate de şef de clasă, mergând pe lângă pluton şi comandând cadenţa, dând onorul de câte ori se ivea prilejul şi mai ales prin faţa tribunei, dar n-am avut noroc căci m-am îmbolnăvit şi am fost ţinut în infirmerie. Asta a fost ultima ocazie de a mă mai desfăşura în calitate de comandant. Mi s-a întrerupt calitatea de comandant din cauza unui lipom mare la ceafă, pentru care am şi fost internat în Spitalul Militar de la Timişoara. Am ajuns într-un salon larg, cu mulţi adulţi - cadre militare. Eram vizitaţi des de comisii medicale şi eu mă bucuram de o deosebită atenţie. Am simţit prietenia unui tânăr student, care mă încuraja, mă alinta, îmi aducea dulciuri şi mieji de nucă. Cred că-i era milă de mine, considerându-mă că ar putea fi vorba de o tumoră malignă. Am avut bucuria să vină şi mămica la mine, fiind solicitată, probabil, să-şi dea acceptul pentru operaţia mea. La operaţie, medicii au încercat să mă adoarmă, dar eu i-am rugat să nu-mi facă aşa ceva. Au fost amabili şi mi-au făcut anestezia cu chelen. Am fost conştient tot timpul că se lucrează ceva la capul meu şi că nu am avut dureri , în schimb simţeam că-mi îngheaţă capul până la insuportabil.

 
Spitalizarea şi întreruperea şcolii, pentru circa o lună de zile, mi-au redus şansele de a mai fi premiantul clasei şi am pierdut şefia. 

La terminarea anului şcolar am fost duşi intr-o sală mare, care părea a fi de gimnastică, cu uşi mari metalice şi cu un balcon pe toată lungimea ei. În balcon se afla fanfara militară şi cadrele militare. Pentru premianţi s-au dat coroniţe şi onoruri cu fanfara. Am primit şi eu diplomă de menţiune, iar pe primele trei locuri au fost: Sora Cristian, Potrocoi Victor şi Stoian Gheorghe. 
După terminarea clasei I ni s-a dat vacanţă şi a venit mămica de m-a luat acasă. Îmi amintesc ca prin ceaţă: de drumul cu trenul, de nişte militari din compartiment care mă chestionau să vadă cât sunt de isteţ şi instruit, punându-mă să recunosc gradele militare şi să citesc după ziare. Apoi pe drumul de la gara Buzău până acasă la Dâmbroca, am trecut peste podul apei Buzăului, prin Vadu Paşii , Ciocârlia, Scurteşti, Stănceşti şi am ajuns acasă, dar pe tot parcursul confundam oamenii cu cei din satul meu şi eram dezamăgit că mă înşelam. Ştiu că în vacanţa aceea m-am mândrit în sat cu uniforma mea militară şi mulţi copii de seama mea şi chiar mai mari mă priveau cu admiraţie, considerând că am puteri mari, din moment ce sunt militar. Ameninţau unii pe alţii că dacă pun eu centura pe ei n-o să le fie uşor. Mergeam cu tot grupul de copii la scăldat, unde stăteam de dimineaţa până seara, ba bălăcindu-ne, ba îngropându-ne în nisipul fierbinte. Nici nu ne trebuia mâncare, iar când soseam acasă, seara, mai beam apă şi tot nu ceream de mâncare. De fapt era şi secetă mare şi copiii din sat aveau diferite cântece şi ritualuri ale foamei. Era la modă scoaterea unor triluri din gât, în timp ce se freca beregata în sus şi-n jos. În acelaşi timp se cânta: „ Nea Alecu, nea Alecu / tunde oaia şi berbecu / şi berbecu făr de lână / taie ciocu la găină / şi găina făr de cioc,/ taie gâtu la boboc,/ E e e u, e u, e u , e e e u, e u, e ! ” sau „ Stan al Floarei copt de soare/ cu căciula după floare/ o o o u , o u , o u, o o o u , o u , ă ! “
Foametea era cumplită şi în acea vară am primit ajutor american, dar numai cât să supravieţuim. S-a înfiinţat o cantină chiar la noi acasă. Depozitul de alimente îl ţinea nenea Ionel Cosoroabă, vecin cu noi şi rudă. Dar se dădea doar o supă lungă cu pesmeţi, făcuţi din pâine neagră. Lumea din sat venea şi mama dădea fiecărui necăjit câte o porţie de zeamă lungă, care nici gust nu prea avea. Era un fel de amăgire a foamei. Într-o zi a venit la poartă un copil, cerşind încă o porţie şi eu i-am spus mamei să-i dea porţia mea şi apoi tare s-a mai lăudat mama cu bunătatea copilului ei, că şi-a cedat porţia de mâncare.
În toamnă am mers din nou la Colegiul Militar, dar la Lugoj. Nu prea descifrez cum am ajuns acolo şi cum arăta şcoala, decât că avea nişte clădiri mari, cu etaj şi în incintă locuiau şi ofiţeri şi personal didactic. Cred că mă bucuram de simpatia învăţătoarei, doamna Firan Larisa, căci mă simţeam protejat. Într-o zi, în clasă, în pauza dintre două ore de curs, m-a apucat un fel de somnolenţă, drept pentru care m-am băgat între cele două sobe mari, m-am culcuşit în şezut şi am adormit. M-am trezit în faţa clasei, întrebat de doamna învăţătoare ce e cu mine şi mi-a spus că trebuie să merg la infirmerie. Eu am spus că nu aş vrea să merg la infirmerie, că am să pierd orele la clasă şi doamna m-a întrebat dacă prefer să mi se facă o injecţie. Am răspuns afirmativ şi cred că a fost impresionată. M-a luat de mânuţă, m-a dus la infirmerie şi acolo un plutonier sanitar mi-a făcut injecţie. M-a luat doamna învăţătoare şi m-a dus acasă la dumneaei, mi-a făcut un ceai şi m-a culcuşit în patul familiei. Avea o plapumă pufoasă şi călduroasă şi eu eram foarte concentrat în mintea mea să nu fac pipi în pat, din care cauză am avut un somn de veghe. La un moment dat mi-a venit să vărs şi i-am spus. Mi-a adus doamna un lighean şi m-am răcorit, încât nu mai aveam stare de rău, decât plăcerea de a sta în plapuma aceea pufoasă. Seara, a venit la familia Firan o altă familie, în vizită şi eu a trebuit să mă scol, să plec la locul meu în dormitor. Înainte de a pleca am fost pus să spun o poezie şi am fost apreciat pentru calităţile gestice.
Am mai reţinut din acel an şcolar că doamna Firan era severă cu copiii, îi punea să citească de multe ori lecţia şi pe cei care nu ştiau bine îi ţinea la colţ. Sora Cristian şi-a menţinut locul I pe clasă, iar eu am avansat de la menţiune la locul II.

Îmi amintesc, de parcă s-a petrecut ieri, cum eram aşezaţi în bănci, cum se desfăşurau lecţiile, cum se insista pe învăţarea în clasă, cum erau pedepsiţi copiii care nu reuşeau să răspundă corect la lecţii. Nu-mi dau seama să se fi format prietenii între noi copiii. Eram supuşi unei discipline şi unor programe riguroase, milităreşti şi altceva nimic. O singură dată am mers cu clasa la un film. Era un film despre război şi eu nu puteam reţine la vârsta aceea decât secvenţele care mă impresionau. Cel mai bine mi-a rămas în amintire un câine lup, care era dresat şi căuta ostaşi inamici. Vag mai reţin despre tancuri care treceau prin albiile unor râuri şi se împotmoleau, soldaţi care trăgeau cu arme automate şi alte aspecte minore.
În clasa a II-a am fost invitat din nou acasă, de data aia la colonelul doctor al unităţii, în ziua de Paşte. Mă simpatiza mult domnul colonel şi m-a lăudat la mama pentru impresia lui plăcută  despre mine. Am fost tratat cu mâncare, cum numai la Crăciunul din clasa I-a, la maiorul preot, mai avusesem parte.

 
După anul şcolar 1947-1948, Colegiul Militar a fost desfiinţat şi a trebuit să merg la şcoala primară din sat. Când mi-a spus mămica, că mă dă la şcoala primară, eu am luat atitudine, spunând că nu vreau să mă fac primar şi m-am ruşinat când mămica povestea la lume ce am înţeles eu prin a merge la şcoala primară. 

înfrigurare

ţi s-a întâmplat să regreţi ceva cu tot trupul

mai mult, în acest maunsoleu al visării să aspiri prin degetele de sârmă

otrava unei luni neprielnice rece fiind şi prăfuit

precum un vierme de făină în scorbura lumii ?

şi să nu vrei altceva decât o căldură banală care să vină să vină să vină

cu un incendiu care să ardă omul iar crucea lui s-o ia vietăţile mici

cu boturile lor umede ieşind smerit din tufişuri,

(aricii dacă s-ar putea, cu mersul lor zgribulit

să ţină lecţii despre discuţie în locul lui Stalin sau alţi profeţi)

ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă lovit de dambla sau să stai

sub un acoperiş surpat la marginea serii cu trupul ca un steag ponosit

din cauza tramvaielor ce ies din căpăţânile toate 

şi să nu ai la îndemână decât o haină de copil cu care să te aperi?

ţi s-a întâmplat să iei toate simţurile acestea fatale şi te îndopi cu ele

până devii un balon posomorât din cauza ghetelor

şi să zbori să zbori ca un cocor deasupra crimelor toamnei să pluteşti

ca un alb infinit prin mireasma fetidă ?

ţi s-a întâmplat să te doară acolo unde urechea n-a auzit sau mâna

n-a aflat sărutul de bucium al recunoştinţei ori vindecării

(aici s-ar putea prelinge o lacrimă

care să spele mai mult decât rufele din istorie)

ţi s-a întâmplat să crezi mai sincer decât o biată furnică

şi să te doară până dincolo de oraş sau de ţară şi să vrei să te încălzeşti

cu nişte numere jucăuşe pe o perdea însorită,

dar la prima strigare, ţi s-a întâmplat să regreţi ceva cu tot trupul?

la cetate

o vrabie pe masa terasei mai grea decât cerul

şi semnele lăsate în pereţi sau în copaci

de o gheară 

şi liniştea aceasta ca un butoi ruginit

de ce nu osteneala lianelor  care mătură cimitirul

ghimpii care se afundă în obraji

mărul uman străfulgerat ca o statuie în hanorac

cu obişnuita stranietate a pleoapelor de la barieră

părul mirositor al cetăţii crama luminii

toate pietrele răbdând aerul grizonat

ca un tăvălug care macină un răspuns fluvial
scrumiera şi un ziar învolburat pe masa zburătoare.

iaşul

era într-o joi în zilele lui daniel corbu era soare
în luna lui mai lichenii zâmbeau
şi am auzit urletul cum venea dinspre din viitor
pe umerii oamenilor negri de cultură din insula paştelui

era nimeni un fel de potop de singurătate
în afară de o bătrână cu nişte narcise în poală
în faţă la varice maşina dreptunghilară şi mustăcioasă
a lui mihai ursachi şi vreo doi ţigani în şlapi

mai apoi au venit nişte lanuri ireale de rapiţă înflorită
o melodie înfundată cu mircea vintilă
mormântul meu peste mormântul lui cuza
şi în aer vreo două baloane cu urletul acela bandajat.

de inutil şi de moarte

am chef de un poem lung, lung

cât o coadă de mătură

cu care să deretic pe aici de la apus până la răsărit

fără nici o dorinţă specială, doar aşa,

cu lehamitea şi tristeţea care te înalţă pe un preş magic

deasupra trotuarelor

sau iese ca o vomă ţepoasă pe gură şi nări

şi  îmi repugnă prin ochi ca o lişiţă zdrobită de pagini,

am chef să scriu un poem cu care să uit de foame

de sete de iubire şi chiar de pulsiunile morţii,

atât de savuroase, pe un portativ

în care soarele e un ceas dulce exact ca o mană a pianului,

sub acest baldachin umilit al vieţii încinse

am chef să fiu nebunul lăsat în pace lângă un evantai şi o frunză

iar aerul de acolo să aibă o densitate de spic,

o linişte proclamată de tunetul oboselii,

am chef să cred în Dumnezeu ca şi cum singurătatea şi eu

am fi doi fraţi ai laserului ce privesc înainte

sexul neruşinat al tăcerii, înrolaţi la un gând mai mare

mergând pe bicicletă pe un drum de ţară,

am chef să mă întind pe burtă şi să dechid braţele

şi inima mea să curgă într-o explozie tihnită ca o uşă de abaţie

spre locul în care nostalgia nu e decât viitorul

cel mai probabil, ca un gaz uşor respirând de prin văile verzi,

am chef  să rup lumea în două şi să o împart săracilor

siguri pe ei ca nişte leoparzi împuşcaţi în limuzine posace

sau în şlapi şi cu pantalonii  suflecaţi

am chef să îmi fac o barcă, o capsulă, am chef să mă vindec,

de inutil şi de moarte am chef.

lansarea antologiei Zidul de Hârtie

sâmbătă 07 mai ora 14 Biblioteca Judeţeană Suceava, vă rugăm să participaţi!

Semnul

Când norii cad
pe dealul satului meu
în Ardeal
şi putrezesc butucii roţilor
la carul tras de bivoli,
tata adoarme coasa
într-o claie de fân,
mama-şi îngroapă
capul cărunt în fuioare
de cânepă
să n-o vadă fulgerul
şi mie, departe, într-un mare oraş,
în podul palmei drepte
sub degetul mare
îmi creşte o rană
fără de muncă, fără efort,
nici măcar cel
de a strânge mâna prietenului.

Gheorghe Pituţ

Pace vouă, cititorilor!

Ca un adolescent nedormit după o lungă perioadă de visare şi coniac ieftin am hotărât că lumea nu poate fi decât o cruntă dezamăgire. Una cum nu se poate mai mare. Nimic nu-i rezistă nici arta, nimic. Formele în general, cele mai proaspete piersici ale prafului de primăvară, toate se duc şi dispar într-un hambar undeva după colţ. Sigur, arta e în mare parte manierism după cum am aflat şi eu cam târziu de la Costache speculantul cu barbă care mimează perfect condiţia de pictor renascentist. Are şi beretă din aceea la care vine numai bine penelul şi îşi dă cu rimel negru pe genele inferioare ca să pună în evidenţă căutătura grea şi masculină. Pentru că am adus vorba, cred că totuşi ceva are rost şi în arta asta, adică un temei care ţine mai mult şi anume mesajul salvării. Pentru că lumea nu e decât o amară dezamăgire cu siguranţă. Nu degeaba spunea psalmistul că a te încrede în om este nebunie. Cum nebunie e toată conjuctura din zilele noastre cu omul ca idol. Când de fapt asta nu este decât un pretext pentru a băga sub preş cele mai  odioase crime. Trăim într-o lume în care am auzit la radio numai în Africa mor de foame, atenţie ! de foame, 4000 de copii pe zi. Si mor în linişte, pe arşiţă, nimeni nu-i deranjează să lunece în golul dintre coastele fragile peste care nici o mângâiere nu vine. Dar golul e altă poveste, îl am şi eu chiar acum, când mă gândesc că viaţa nu e o scenă cum se zice, ci mai degrabă un parfum. Un parfum. Un miros al unui duh orbitor înspre care aruncăm cuvinte împerecheate aşa cum odinioară se omorau femeiele adultere cu pietre. Mesajul salvării. Ca apa pâraielor care se strecoară pe sub pietre, aşa este ruga unui suflet nevoiaş. Ştie vreounul cine e sărac şi cine e bogat? Câteodată nu e sigur cine dă şi cine primeşte. Şi iată că pildele aproape că şi-au pierdut auditoriul. Fiindcă în zilele noastre foamea este doar o etapă. Era dacă ţin bine minte un soi de sociolog sau filosof al economiei, de bună seamă capitaliste, pe nume Galbraight care spunea că foamea este o opţiune politică. Mereu m-am gândit că e o conspiraţie ceva. Si totuşi nu despre foame voiam să vorbesc acum cu burta plină ca un neoprotetant la adunarea de duminică. Voiam să aduc aminte de golul din suflet şi de salvare. Astea două sunt ca magnetul cu pilitura de fier. Acum mai am o idee care mi-a venit tot gândindu-mă la evrei, fiindcă tocmai am văzut un documentar despre holocaustul din Ukraina, mai e ceva cât de cât important sau notabil pe planeta asta şi anume personalitatea comunităţii. Din păcate, prea puţine popoare o au istoric sau, nu fac lucrul acesta conştient, aşa că se vor pierde. Nici greci nu mai ştiu cine sunt. La noi eternitatea s-a născut la sat iar satul e pe butuci. Nu degeaba spunea Ţuţea că sfârşitul lumii va veni când va muri ultimul ţăran din Maramureş. Sau chinezii, nu ştiu unde am citit spuneau că lumea stă pe umerii celor ignoranţi, a celor săraci cu duhul. Am început să dau pe-afară de la citate şi schepsisuri din astea, mai bine mă concentram să mai scot o metaforă. Ca un adolescent nedormit şi avid de un coniac ieftin cu o vază de apă în faţă vă doresc noapte bună şi să vă meargă bilele din rulment ca unse să nu vă strângă fruntea să nu vă apese pieptul şi să urmăriţi puful de păpădie plutind către hambarul degizat în lumină. Pace. 

îmbrăţişare

o revăd cum se ridică de pe canapea cu un gest de lejeritate aproape suprem de boxer drăgălaş şi modest totodată ca după o oboseală alungată din gând într-o rochie roşie aducând cu un soi de corset nefinalizat oprindu-se puţin lângă masa de nuc cu faţa de masă din dantelă pentru că fiecare are o tehnică a sa,

o revăd păşind pe covorul de mătase dublu nod cu vârful picioarelor prinse în clinul unor ciorapi transparenţi,

o revăd cum dă drumul benzii de magnetofon şi pe urmă apropiindu-se şi aduncându-mi marea la ureche şoptindu-mi: eu sunt lady in red, atingându-mi obrajul cu o pană de păpădie cu nădejdea a tihnei şi solului negru,

o revăd cum surâde cu un evantai micuţ în colţul ochiului la majorat pe balcon sau pe aleea din faţa blocului cu colierul de peruzea şi romantismul acela înfiorător care poleia toţi castanii

o revăd sărutându-mă cu o hotărâre mică şi cu o sfâşiere din ce în ce mai adâncă

şi nu mă mai întreb ce este real şi dacă prezentul există sau unde se duc să moară zăpezile moi sau cine aduce vântul în suflet ci caut doar bătrânul cu părul alb şi rar cu puncte cafenii agăţate în piele şi cu privirea rătăcită însă totuşi atât de asemănătoare cu îmbrăţişarea.

festivalul Zidului de Hârtie

melancolie

e frig casa e văruită cu tristeţe

e linişte şi ură peste paginile cărţii

peste fotoliul pluşat

peste acoperişuri

e o vârstă care ştie de ea 

şi pisica păseşte uşor prin iarba umedă

şi atunci oamenii se retrag 

(de aceea e linişte)

spre locul dorit în somn spre oglinda din perete

ceasul tremură e frig

şi o femeie iese din vălul străduţei.

prezentul ascuns

ceasurile se lipesc de cer
o lişiţă cade cu un vâjâit scurt
bunicul are o mână de scândură
un ochi cald în asfalt
nu prea adânc
cât o lacrimã

cuvintele scot capu din vizuina umedã
doi pui de leu cu mersul lor moale
un ciob strãlucitor în coaja
noduroasã

papucii scâlciaţi sunt un fel de oi
cu dinţii trişti ca nişte cioturi murate
vor să-mi leorpãie din sânge
douã pãcate
se trânteşte o uşă de un perete
care nu mai există.

negura şi vacarmul

e atâta pâclă până la capătul cerului 
şi-aş spune că asta

e toată dragostea care ne mai ţine uniţi

cum stăm cu tălpile ude 
pe nişte tocuri şubrede cu flecurile roase

ca în Forrest Gump 
cum stăm ca nişte guguştiuci la marginea lumii

iar dededesubt 
dedesubt e uterul mamei claxoanele

şi toate certurile ca un set de cătuşe lucind

şi nu vom intra în Împărăţie 
cu oricât de multe cafele pastile sau poezie

e atâta siguranţă în vârful armei 
sau în crengile salcâmului

ca un soi de lapte în ochii tuturor 
şi-atâtea ceasuri rotunde care se evaporă

ca nişte tomberoane de fum ce se lipesc de cer 
şi stau acolo ca un acoperiş gros

ca o pâclă apăsătoare 
sau un sân care te presează până îţi dai duhul

sunt atâţia oameni care se adulmecă 
vorbesc gesticulează şi dorm

se penetrează urlă fac absolut orice 
şi nu se găsesc şi în acest vacarm

în această pâclă mai cred şi mai sper să visez.