Colegiul Militar

Tăticu era ţinut prizonier în Rusia şi la noi acasă erau timpuri grele, cu foamete şi boli. Mămica suferea, cred, de stări depresive şi tulburări hormonale, legate de absenţa îndelungată de acasă a bărbatului ei. Simţeam că se zbătea din toate puterile să-şi ocrotească cei trei puişori. Pe băaitul cel mare, Ionel, l-a aranjat după cum se spunea înainte la un colegiu pe la Huşi, apoi la Târgovişte. Pe fata, Ioana, a retras-o din clasa treia, pentru a-i fi de ajutor la cele casnice şi la oblojirea bolilor. Pe mine m-a luat, într-o zi de septembrie 1946, de mânuţă şi hai, hai, m-am trezit într-o curte mare, domneasca, cu castani mari, cu gard impozant, de metal, cu clădiri cum nu mai văzusem şi în mijlocul curţii cu o cabina asemănătoare unui closet, despre care am aflat mai târziu că era o carceră, în care nu se putea sta decât în picioare. Pe un cal alb, ca din basme, a apărut comandantul, colonelul Rusu, un om foarte sever, şaten, cu faţa ciupită de vărsat. M-a păcălit mămica că merge până în oraş şi m-a lăsat acolo în grija Şcolii de orfani din Arad.

Aveam un învăţător fragil, dar serios şi nu prea ştiu cum învăţam. Ştiu că aveam câţiva colegi buni la învăţătură şi mă străduiam şi eu să ţin aproape. Dintre colegi îmi mai amintesc de Sora Cristian ( premiantul clasei, cu aspectul lui de gladiator roman ), Potrocoi Victor ( un băiat cu aspect de moşulică, cu albeaţă la ochi şi care făcea mari eforturi să citească, dar ţinea de locul doi pe clasă ), Stoian Gheorghe ( un bruneţel costeliv), Rusu Dumitru (ardelean spălăcit, scund-îndesat, semănând chiar a rusnac). Poate că aş fi fost mai bine clasat la învăţătură, decât menţiune I, în clasa I-a, dar am avut ghinionul de a face o gâlmă mare la ceafă şi am fost operat la Spitalul Militar din Timişoara, pierzând multe lecţii. 
Pe acea vreme erau schimbări politice majore şi noi cântam cum ni se dicta. Generalul Antonescu a fost executat, ca trădător de ţară, dar nouă ne veneau , încă, mesaje de respect la adresa lui. Dealtfel, colegiile militare de orfani îl aveau ca pe un părinte, doar erau înfiinţate de el. Când s-a instalat la putere guvernul „Dr. Petru Groza” , noi copiii scandam : „ Jos cu Groza sub tramvai / Sus cu regele Mihai !” Imnul naţional era 
,, Trăiască Regele “, şi îl cântam cu multă plăcere şi fală. Simţeam emoţii deosebite când cântam: „Trăiască Regele/ în pace şi onor,/ de ţară iubitor/ şi apărător de ţară!”
Războiul şi valul ciumei roşii au adus ţara la mare sărăcie şi foamete. Am simţit pe pielea noastră, prin mâncarea ce ni se dădea, sărăcăcioasă ca şi ţara ( mămăligă cam stricată, gulii, cartofi, fasole... ) . Despre carne nu prea se ştia. Cazarma se preocupa, totuşi, de copiii mai debili din punct de vedere fizic, cu alimentaţie suplimentară, care consta de obicei din mămăliguţă cu lapte în care se adăugau ceva vitamine. Ni se dădeau şi unele capsule cu untură de peşte. Eram aşezaţi la mese lungi, la care încăpea toată clasa şi în capul mesei stătea supraveghetoarea, doamna Glicheria, care ne îndruma asupra comportării, asupra formării deprinderilor corecte de servit masa. Doamna pedagogă Glicheria ne îndruma şi supraveghea şi la dormitor, pentru făcutul patului, îngrijirea ţinutei, făcutul ghetelor, îmbrăcatul, folosirea grupului sanitar ş.a.m.d. 

Am avut ocazia să cunosc, într-o zi în timp ce serveam masa, severitatea colonelului. A venit la amiază să inspecteze desfăşurarea programului de servire a mesei. Parcă mă văd aşezat la masa lungă, împreună cu toată clasa. Mă aflam în capul mesei şi în faşa mea se afla doamna Glicheria. Trecând pe lângă mine, unul dintre soldaţii care serveau pe copii cu mâncare s-a trezit faţă în faţă cu colonelul, s-a intimidat şi a salutat, cu mâna la capul descoperit. Colonelul i-a aplicat imediat o corecţie cu cravaşa, pe care o purta tot timpul la el, lovindu-l peste spatele încovoiat şi a dat ordin să fie încarcerat. M-am gândit, cu milă, la bietul om care trebuia să stea câteva zile în celula de lemn din mijlocul curţii. 
După amiaza eram duşi într-o sală de meditaţie şi eram supravegheaţi de un elev din clasa a treia, care avea gradul de caporal şi era maniac în a face instrucţie, a pretinde ordine desăvârşită şi a da pedepse pentru cele mai mici abateri de la regulile absurde, instalate de el.
Ar fi trebuit ca în timpul meditaţiilor să învăţăm pentru ziua următoare, dar şeful nostru ne pretindea linişte absolută, cerând să nu se audă musca şi el bâzâia, reproşându-ne că se aude. 
Am avut cu acest mini-torţionar o năpastă care m-a marcat toată viaţa în ce priveşte răutatea juvenilă. Nu ştiu de unde a putut veni atâta răutate la un copil de noua anişori. Probabil că atrocităţile îi erau transmise de la predecesorii şefi ai lui, sau ereditar. Într-o seară, înainte de culcare, a cerut sprijinul câtorva colegi, care nu puteau avea curajul să-l refuze, m-a aşezat transversal, pe două paturi, cu funduleţul gol, în zona intervalului dintre acele paturi şi cu centura-i de piele m-a lovit de nu ştiu câte ori şi savura icnetele şi ţipetele mele. În acea noapte a lucrat subconştientul meu şi m-am trezit spre dimineaţă că făcusem pe mine ambele necesităţi. Eram conştient că am făcut ceva rău şi am încercat să acopăr cât de mult ruşinea. Pe culoarul lung care ducea spre closet am scăpat cârnăciori de răhăţel şi m-am culcat iar, dar cu multă teamă şi supărare. Dimineaţa, după înviorare, spălare şi îmbrăcare, ne aliniază în dormitor, plutonierul Zeamă- spaima copiilor. Ni s-a cerut să spunem cine e vinovat de răhăţeii de pe hol şi am fost nevoit să recunosc, dar nu am terminat de spus căci m-am şi trezit sub pat din cauza palmei grele a monstrului de plutonier. Nu ştiu exact ce rol avea în unitatea noastră, dar ştiu că era un bărbat chipeş şi foarte temut de noi. Dimineaţa, la înviorare, ne scotea într-o curte interioară, aşa cum eram în izmenuţe şi chiar dacă era zăpadă, făcea cu noi exerciţii de gimnastică, ruperi de rânduri şi alergări. Se considera că face călire după principii germane. Avea plutonierul si un câine lup, mare, care alerga pe culoare si ne înspăimânta, de fioros ce era.

 
La sărbătorile Crăciunului a fost organizată o serbare a noastră, a copiilor si parcă văd acea sală mare în care aşteptau cu interes cadrele militare ale unităţii şi diverse alte persoane. Scena se afla la oarecare înălţime şi într-un colţ al ei triumfa Pomul de Crăciun, împodobit frumos şi plin de jucării. Era ceva nemaivăzut de mine şi care mă făcea să plutesc, precum un îngeraş. La acea serbare am spus o poezie, din care îmi amintesc doar câteva versuri: “Eu sunt un soldat voinic / Nu mi-e frică de nimic / Şi la bine şi la greu / Tot înainte mereu .” Cred că am impresionat sala căci gestica mea depăşea aşteptările şi cum aveam dimensiunile unui copil de 4-5 anişori, cred că am plăcut. În timpul aceleaşi serbări am primit gradul de fruntaş – furier, ceea ce însemna că devenisem şef de clasă, iar alţi patru copii din clasa mea, galonaţi ca fruntaşi, erau şefi de grupe. În aceeaşi zi am fost invitat la masă la maiorul- preot, cinste care se făcea celor mai buni din şcoală şi după ce am servit o masă bogată în delicatese, m-am jucat câteva minute, mai mult la pian, cu fetiţa preotului. Între mine şi fetiţa preotului nu putea fi decât o reflectare a poziţiilor noastre sociale. Eu eram copilul umil, ea era fetiţa adorată, alintată şi cu superioritate morală.
Nu ştiu cât de mândru eram, dar încercam să fiu milităros, mai ales când ieşeam cu clasa în oraş şi comandam cadenţa colegilor, iar când întâlneam câte un ofiţer simţeam o mare onoare să dau onorul, cerând cu ton milităresc: „ Clasă, pentru onor la drea-pta!”. Copiii băteau pas de front şi întorceau capul la dreapta , urmărindu-l cu privirea pe ofiţerul respectiv, iar eu dădeam salutul.

 
Privind înapoi, revăd uniforma cam comica, dar interesantă şi adaptabilă la mai multe talii. Spre exemplu, pantalonii aveau şnururi la picioare şi puteam să-i îndoim şi să-i leg mai sus de genunchi, devenind dublaţi pe picior în jos. Bluza avea, deasemeni, mânecile foarte lungi şi puteau fi dublate pe braţ în sus. Purtam băscuţe, pe care le aşezam înclinate spre partea dreaptă, aşa cum am văzut mai târziu la vânătorii de munte. A venit ziua mult aşteptată, 10 Mai 1947– ziua Regelui, în care puteam să defilez în calitate de şef de clasă, mergând pe lângă pluton şi comandând cadenţa, dând onorul de câte ori se ivea prilejul şi mai ales prin faţa tribunei, dar n-am avut noroc căci m-am îmbolnăvit şi am fost ţinut în infirmerie. Asta a fost ultima ocazie de a mă mai desfăşura în calitate de comandant. Mi s-a întrerupt calitatea de comandant din cauza unui lipom mare la ceafă, pentru care am şi fost internat în Spitalul Militar de la Timişoara. Am ajuns într-un salon larg, cu mulţi adulţi - cadre militare. Eram vizitaţi des de comisii medicale şi eu mă bucuram de o deosebită atenţie. Am simţit prietenia unui tânăr student, care mă încuraja, mă alinta, îmi aducea dulciuri şi mieji de nucă. Cred că-i era milă de mine, considerându-mă că ar putea fi vorba de o tumoră malignă. Am avut bucuria să vină şi mămica la mine, fiind solicitată, probabil, să-şi dea acceptul pentru operaţia mea. La operaţie, medicii au încercat să mă adoarmă, dar eu i-am rugat să nu-mi facă aşa ceva. Au fost amabili şi mi-au făcut anestezia cu chelen. Am fost conştient tot timpul că se lucrează ceva la capul meu şi că nu am avut dureri , în schimb simţeam că-mi îngheaţă capul până la insuportabil.

 
Spitalizarea şi întreruperea şcolii, pentru circa o lună de zile, mi-au redus şansele de a mai fi premiantul clasei şi am pierdut şefia. 

La terminarea anului şcolar am fost duşi intr-o sală mare, care părea a fi de gimnastică, cu uşi mari metalice şi cu un balcon pe toată lungimea ei. În balcon se afla fanfara militară şi cadrele militare. Pentru premianţi s-au dat coroniţe şi onoruri cu fanfara. Am primit şi eu diplomă de menţiune, iar pe primele trei locuri au fost: Sora Cristian, Potrocoi Victor şi Stoian Gheorghe. 
După terminarea clasei I ni s-a dat vacanţă şi a venit mămica de m-a luat acasă. Îmi amintesc ca prin ceaţă: de drumul cu trenul, de nişte militari din compartiment care mă chestionau să vadă cât sunt de isteţ şi instruit, punându-mă să recunosc gradele militare şi să citesc după ziare. Apoi pe drumul de la gara Buzău până acasă la Dâmbroca, am trecut peste podul apei Buzăului, prin Vadu Paşii , Ciocârlia, Scurteşti, Stănceşti şi am ajuns acasă, dar pe tot parcursul confundam oamenii cu cei din satul meu şi eram dezamăgit că mă înşelam. Ştiu că în vacanţa aceea m-am mândrit în sat cu uniforma mea militară şi mulţi copii de seama mea şi chiar mai mari mă priveau cu admiraţie, considerând că am puteri mari, din moment ce sunt militar. Ameninţau unii pe alţii că dacă pun eu centura pe ei n-o să le fie uşor. Mergeam cu tot grupul de copii la scăldat, unde stăteam de dimineaţa până seara, ba bălăcindu-ne, ba îngropându-ne în nisipul fierbinte. Nici nu ne trebuia mâncare, iar când soseam acasă, seara, mai beam apă şi tot nu ceream de mâncare. De fapt era şi secetă mare şi copiii din sat aveau diferite cântece şi ritualuri ale foamei. Era la modă scoaterea unor triluri din gât, în timp ce se freca beregata în sus şi-n jos. În acelaşi timp se cânta: „ Nea Alecu, nea Alecu / tunde oaia şi berbecu / şi berbecu făr de lână / taie ciocu la găină / şi găina făr de cioc,/ taie gâtu la boboc,/ E e e u, e u, e u , e e e u, e u, e ! ” sau „ Stan al Floarei copt de soare/ cu căciula după floare/ o o o u , o u , o u, o o o u , o u , ă ! “
Foametea era cumplită şi în acea vară am primit ajutor american, dar numai cât să supravieţuim. S-a înfiinţat o cantină chiar la noi acasă. Depozitul de alimente îl ţinea nenea Ionel Cosoroabă, vecin cu noi şi rudă. Dar se dădea doar o supă lungă cu pesmeţi, făcuţi din pâine neagră. Lumea din sat venea şi mama dădea fiecărui necăjit câte o porţie de zeamă lungă, care nici gust nu prea avea. Era un fel de amăgire a foamei. Într-o zi a venit la poartă un copil, cerşind încă o porţie şi eu i-am spus mamei să-i dea porţia mea şi apoi tare s-a mai lăudat mama cu bunătatea copilului ei, că şi-a cedat porţia de mâncare.
În toamnă am mers din nou la Colegiul Militar, dar la Lugoj. Nu prea descifrez cum am ajuns acolo şi cum arăta şcoala, decât că avea nişte clădiri mari, cu etaj şi în incintă locuiau şi ofiţeri şi personal didactic. Cred că mă bucuram de simpatia învăţătoarei, doamna Firan Larisa, căci mă simţeam protejat. Într-o zi, în clasă, în pauza dintre două ore de curs, m-a apucat un fel de somnolenţă, drept pentru care m-am băgat între cele două sobe mari, m-am culcuşit în şezut şi am adormit. M-am trezit în faţa clasei, întrebat de doamna învăţătoare ce e cu mine şi mi-a spus că trebuie să merg la infirmerie. Eu am spus că nu aş vrea să merg la infirmerie, că am să pierd orele la clasă şi doamna m-a întrebat dacă prefer să mi se facă o injecţie. Am răspuns afirmativ şi cred că a fost impresionată. M-a luat de mânuţă, m-a dus la infirmerie şi acolo un plutonier sanitar mi-a făcut injecţie. M-a luat doamna învăţătoare şi m-a dus acasă la dumneaei, mi-a făcut un ceai şi m-a culcuşit în patul familiei. Avea o plapumă pufoasă şi călduroasă şi eu eram foarte concentrat în mintea mea să nu fac pipi în pat, din care cauză am avut un somn de veghe. La un moment dat mi-a venit să vărs şi i-am spus. Mi-a adus doamna un lighean şi m-am răcorit, încât nu mai aveam stare de rău, decât plăcerea de a sta în plapuma aceea pufoasă. Seara, a venit la familia Firan o altă familie, în vizită şi eu a trebuit să mă scol, să plec la locul meu în dormitor. Înainte de a pleca am fost pus să spun o poezie şi am fost apreciat pentru calităţile gestice.
Am mai reţinut din acel an şcolar că doamna Firan era severă cu copiii, îi punea să citească de multe ori lecţia şi pe cei care nu ştiau bine îi ţinea la colţ. Sora Cristian şi-a menţinut locul I pe clasă, iar eu am avansat de la menţiune la locul II.

Îmi amintesc, de parcă s-a petrecut ieri, cum eram aşezaţi în bănci, cum se desfăşurau lecţiile, cum se insista pe învăţarea în clasă, cum erau pedepsiţi copiii care nu reuşeau să răspundă corect la lecţii. Nu-mi dau seama să se fi format prietenii între noi copiii. Eram supuşi unei discipline şi unor programe riguroase, milităreşti şi altceva nimic. O singură dată am mers cu clasa la un film. Era un film despre război şi eu nu puteam reţine la vârsta aceea decât secvenţele care mă impresionau. Cel mai bine mi-a rămas în amintire un câine lup, care era dresat şi căuta ostaşi inamici. Vag mai reţin despre tancuri care treceau prin albiile unor râuri şi se împotmoleau, soldaţi care trăgeau cu arme automate şi alte aspecte minore.
În clasa a II-a am fost invitat din nou acasă, de data aia la colonelul doctor al unităţii, în ziua de Paşte. Mă simpatiza mult domnul colonel şi m-a lăudat la mama pentru impresia lui plăcută  despre mine. Am fost tratat cu mâncare, cum numai la Crăciunul din clasa I-a, la maiorul preot, mai avusesem parte.

 
După anul şcolar 1947-1948, Colegiul Militar a fost desfiinţat şi a trebuit să merg la şcoala primară din sat. Când mi-a spus mămica, că mă dă la şcoala primară, eu am luat atitudine, spunând că nu vreau să mă fac primar şi m-am ruşinat când mămica povestea la lume ce am înţeles eu prin a merge la şcoala primară.