Prolog

Sigur, că poezia e înrudită cu rugăciunea ori cu o anumită reflexivitate prin care persoana aşteaptă să fie cunoscută nu e deloc un lucru nou. De altfel, actul în sine al concepţiei, ţine de straniul mod de a năzui în permanenţă la împuşcarea a doi iepuri dintr-o lovitură, pentru că oglinda are însemnătate doar prin corespondenţa ei în conştiinţă tot aşa de bine cum a nu te situa la un nivel personal ca limbaj şi expresie nedisimulată este un eşec al salvării. Astea sunt lucruri puse  la punct de la Kant încoace de gânditori din aceia cu maxilarul rezemat în palmă, posibil şi cu un reflux de prin Upanişade, dar ceea ce mi se pare de netăgăduit în orice fel de relaţie cunoscător-cunoscut este obligativitatea unei acceptări apriorice a lumii.

Înainte vreme acceptarea universului (axioma primordială), se numea credinţă, un fapt al conştiinţei cumva dat la o parte, ca şi virtutea sau împărăţia cerurilor. Lucrurile astea cu iz vetust au fost puse într-un con de umbră de ceea ce încă numim astăzi umanism (cu trena lui lungă) şi se perpetuează sub multe forme, în ideea că omul se scutură de un jug, se iluminează. Personal consider că toată această exhibiţie a dus la o golire de sevă a omului ca entitate. Modele umane infinit de preţioase pier, în fiecare zi, ca nişte specii neobservate de insecte. Cu toate că ar putea stârni clătinări din cap, urmărind (destul de superficial trebuie să recunosc) cam ce este de însemnătate în artă şi bazându-mă pe un fler  câinesc am ajuns să apreciez că ceea ce are timbru valabil de la o generaţie la alta, în pofida decreptitudinii limbajului, este mesajul salvării insului obişnuit. A semenului care îmi seamănă, banal, ros de rugina lumii moderne, aş spune chiar dezumanizat, dar nu învins. Aşa că am început să oscilez între rugăciune, cuvintele precise ori şuşotitul în barbă, umblând uşor într-o dungă în speranţa că voi putea să ţintesc cu praştia vreo două ciori pe un cer mucalit. Textele prezentate între aceste coperţi şi dedicate fotoliului şi timpanului sunt nişte tracţiiuni la bară puţin tremurate prin care mă silesc a povesti altora cu nişte ochi umezi ceea mi se pare că se vede deasupra unei linii care coboară.

Dacă tot ne scufundăm, măcar să plecăm cu provizii, asemenea faraonilor. Poate că se va reveni, la capătul nebuniei, la credinţă şi la familie. Eu sper. Poate că oglinda se va înnegri. Poate că un soi de potop va şterge acestă orbire iar apoi, cineva de neînţeles îşi va înfinge piciorul în praful reavăn şi va spune: Eu Sunt Cel Ce Sunt. Iertaţi-mă ca am început să vă opresez deja cu tendinţele mele filozofice, dar sper că în câteva cuvinte aici dar şi mai la vale să fiu suficient de clar, secvenţial că nu e roman să propun un soi de recuperare ontologică cu ajutorul memoriei şi a unor graţii ca aburul dimineţii. E totuşi o carte de poezie. Şi nu una lungă sau adevărată. În aşteptarea morţii simpatice.

Suceava, 28 mai 2011.