Ca un adolescent nedormit după o lungă perioadă de visare şi coniac ieftin am hotărât că lumea nu poate fi decât o cruntă dezamăgire. Una cum nu se poate mai mare. Nimic nu-i rezistă nici arta, nimic. Formele în general, cele mai proaspete piersici ale prafului de primăvară, toate se duc şi dispar într-un hambar undeva după colţ. Sigur, arta e în mare parte manierism după cum am aflat şi eu cam târziu de la Costache speculantul cu barbă care mimează perfect condiţia de pictor renascentist. Are şi beretă din aceea la care vine numai bine penelul şi îşi dă cu rimel negru pe genele inferioare ca să pună în evidenţă căutătura grea şi masculină. Pentru că am adus vorba, cred că totuşi ceva are rost şi în arta asta, adică un temei care ţine mai mult şi anume mesajul salvării. Pentru că lumea nu e decât o amară dezamăgire cu siguranţă. Nu degeaba spunea psalmistul că a te încrede în om este nebunie. Cum nebunie e toată conjuctura din zilele noastre cu omul ca idol. Când de fapt asta nu este decât un pretext pentru a băga sub preş cele mai odioase crime. Trăim într-o lume în care am auzit la radio numai în Africa mor de foame, atenţie ! de foame, 4000 de copii pe zi. Si mor în linişte, pe arşiţă, nimeni nu-i deranjează să lunece în golul dintre coastele fragile peste care nici o mângâiere nu vine. Dar golul e altă poveste, îl am şi eu chiar acum, când mă gândesc că viaţa nu e o scenă cum se zice, ci mai degrabă un parfum. Un parfum. Un miros al unui duh orbitor înspre care aruncăm cuvinte împerecheate aşa cum odinioară se omorau femeiele adultere cu pietre. Mesajul salvării. Ca apa pâraielor care se strecoară pe sub pietre, aşa este ruga unui suflet nevoiaş. Ştie vreounul cine e sărac şi cine e bogat? Câteodată nu e sigur cine dă şi cine primeşte. Şi iată că pildele aproape că şi-au pierdut auditoriul. Fiindcă în zilele noastre foamea este doar o etapă. Era dacă ţin bine minte un soi de sociolog sau filosof al economiei, de bună seamă capitaliste, pe nume Galbraight care spunea că foamea este o opţiune politică. Mereu m-am gândit că e o conspiraţie ceva. Si totuşi nu despre foame voiam să vorbesc acum cu burta plină ca un neoprotetant la adunarea de duminică. Voiam să aduc aminte de golul din suflet şi de salvare. Astea două sunt ca magnetul cu pilitura de fier. Acum mai am o idee care mi-a venit tot gândindu-mă la evrei, fiindcă tocmai am văzut un documentar despre holocaustul din Ukraina, mai e ceva cât de cât important sau notabil pe planeta asta şi anume personalitatea comunităţii. Din păcate, prea puţine popoare o au istoric sau, nu fac lucrul acesta conştient, aşa că se vor pierde. Nici greci nu mai ştiu cine sunt. La noi eternitatea s-a născut la sat iar satul e pe butuci. Nu degeaba spunea Ţuţea că sfârşitul lumii va veni când va muri ultimul ţăran din Maramureş. Sau chinezii, nu ştiu unde am citit spuneau că lumea stă pe umerii celor ignoranţi, a celor săraci cu duhul. Am început să dau pe-afară de la citate şi schepsisuri din astea, mai bine mă concentram să mai scot o metaforă. Ca un adolescent nedormit şi avid de un coniac ieftin cu o vază de apă în faţă vă doresc noapte bună şi să vă meargă bilele din rulment ca unse să nu vă strângă fruntea să nu vă apese pieptul şi să urmăriţi puful de păpădie plutind către hambarul degizat în lumină. Pace.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu