Poetul sau poeta

Când mergeam la supermarket mă gândeam cu un sentiment amestecat de spaimă și curiozitate la ceva imaginar - cum ar fi să treacă pe lângă mine un poet sau o poetă - nu contează - oare cum aș putea recunoaște încarnarea spiritului etern purtat de vânt  - cu o pungă de celofan cu un pachet de unt și un mănunchi de banane în interior? Ar exista o scânteie cum sunt acelea suflate din tăciuni care s-ar desprinde din privirea lui - sau a ei - pentru că și femeile presupun au la fel de multe întrebări. Odată mi-am imaginat că trebuie să fie ceva gârbov chiar și într-un adolescent care și-ar căuta o asemenea îndeletnicire.
Dar imediat mi-am spus că un poet - sau o poetă - nu poate fi decât singur - ca o stea care se autoconsumă, ca un strigăt de bucurie, ca un horcăit final al trupului aruncat de pe cornișa lunii.

Lemnul crucii

După ce l-am întâlnit pe Iisus -aproape întâmplător - când desena pe un nor - am început să confecționez de zor cruciulițe.
Sau să cos goblenuri cu Maica Domnului. (Am cusut unul în care avea o basma mov foarte frumoasă.)
Aveam de la un coleg de grupă, o bucată solidă de lemn de palisandru și lucram doar din traforaj. Executam separat orizontala și verticala, la proporțiile cuvenite și pe urmă le făceam la capete florile. Cum sunt crucile ortodoxe, cu floare. Bine polishate, le fierbeam în ulei într-un capac auriu de borcan.

Iisus mi-a spus într-o dimineață că nu este El cel mai bun. Mi-a spus că teologii au răstălmăcit de mii de ori cuvintele Lui. Pictorii l-au străpuns de mii de ori. Se simțea neînțeles. Mi-a spus că eu voi fi cel mai bun dacă îl las să învieze în pace.
La sfârșit le lipeam, ba nu, la sfârșit le admiram textura și mă bucuram de ele.
Într-o seară îi spun lui tata: azi am făcut trei cruci.
Tata se uită dintr-o parte la mine, își face trei cruci și îl bușeste cu încetinitorul râsul.

Darul tău

Într o bună zi când te priveam am simțit că nu pe tine te iubesc ci pe alta. Într un fel, iubirea mea a rămas rece, acoperită cu straturi, cu alte ninsori, ca un ghețar.
Te priveam și simțeam privirea trecându-mi prin aceste rochii, prin piețele mari, prin Saint Paul de Vence, undeva aceeași sămânță conservată într-o oală de lut.
Mă gândesc că poate acesta e darul tău cel mai mare. Sufletul meu căzut în întuneric.
Inima mea rece vindecată.

Noapte bună

Stau întins pe o parte în patul meu și mă gândesc la somn. Cum e somnul și eul meu, cum este în somn. Când dorm dispar comparațiile, îmi zic. Sunt fericit. Bine, am contuzii pe toate părțile, dar sunt bine - poate asta e fericirea: să ajungi în punctul din care poți să zâmbești când întorci celălalt obraz. Sau, nici măcar. În somn, eu sunt noaptea, de ce nu?
Îmi imaginez ce simte un alpinist profesionist cu degerături severe, cu ochii lipiți de gheață și barba plină de chiciură. Ce l-a dus pe acel vârf, care e senzația, cum e victoria? Victoria e cum stau eu pe o parte în patul meu. Am urcat o zi.
Mă gândesc că unii au nevoie de un munte, la propriu.
Îmi ascult corpul, sentimentele, gândurile, gata. O galaxie într un bob.
E o liniște netulburată, ca un munte necunoscut. Noapte bună.

Posesii

Am o lumină care încălzește puțin,
numai așa merge: să posed sau să fiu posedat.
Am un firișor de apă, precum știți, care trece prin văi neguroase, poate că e format din particule reflectorizante și stamine. Uneori se aruncă în gol, se sparge de pietre, uneori trec strada și-mi spun că am toată viața înainte. 

Câmpuri

Am o casă de miere din care mușc
cu poftă,
Cum mușcă ploaia de vară așa și eu
cu lemne jilave, ațoase ca o carne bătrână.
Lupta cu monstrul nu înseamnă nimic, e doar o lovitură după alta, e ca și cum ce ai iubi mai mult ar putrezi, undeva sub o pleoapă. Și nici nu știi cine ești dacă nu mai iubești deloc.
Nici ce vrei nu știi.
M-am rugat, cu gândul că rugăciunea înseamnă să oferi în cazul în care există răspuns. Era ultimul lucru. Am ascultat tunetul, într-o dimineața am fost fericit sau nu am fost. Am mulțumit pentru odihnă. Uneori e destul.
Ca să mușc apoi dintr-un pepene galben, să mușc din casa de miere, să cad, să mă ridic, să îmi privesc degetele noduroase, să strâng, să eliberez.
Să eliberez tot, chiar și indiferența.
Treceam printr-un sat de umbre și mierlele cântau.

Elemente

Am un medalion pe care îl plimb cu degetele pe pielea pieptului ca un batiscaf pe ocean.
Afară plouă înfundat și constant, stropii lovesc solul, se sparg, traversează cu încredere aerul rece.

Sufletul ploii e un cocteil de elemente și ceva în plus.
Ascult ploaia și mă gândesc la puținele cuvinte schimbate între noi ca la niște cărți de joc. Treflă, inimă neagră. O inimă roșie ca o fabrică de cărămidă.
Cuvinte așternute ca niște cranii umede cu găvanele îndreptate în sus ca niște tunuri de epocă.

Spuneai despre cuvinte că salvează, am încercat să te cred, am încercat să văd cuvintele mele pentru că salvarea vine, nu-i așa, pentru fiecare în parte. Am săpat  și chiar am desfăcut acoperișul, am intrat ca un hoț care vrea vindecarea.
Dar tăcerea stătea ca o suliță pe fața lunii.

Pieptul meu este un ocean care întâlnește un alt ocean. Chipul tău nu va fi pângărit niciodată. Voi merge cu tine în țara de foc și voi roade stâncile. Voi deveni ceva invizibil ca milioane de ani, ca sufletul ploii.

Nimic ascuns

S-au spus multe lucruri interesante, atâtea prilejuri de a porni mai departe încărcat cu un ghem de mațe incandescent! Nu este nimic ascuns, sau de neînțeles, în această capcană numită prezent.

Am nevoie de templu. Am nevoie de mine. Am nevoie de tu și cu mine, când te uiți în bătaia razelor de soare cu emoția stăpânită a conștiinței că timpul tău s-a scurs. Basta! Poate cu asta ar trebui să se îndeletnicescă artiștii, nu cu mărul oprit. Basta! Nu este liniște în această casă ci doar o lumină filtrată prin draperii. Veniți la mine toți cei care nu mai credeți în adevăr, cei bolnavi, cei care așteptați de la cuvinte scânteieri albastre ca o plăcere culinară detaliată. 

Loviți-mă cu pietre colțuroase.
Opriți marșul. Vreau să cobor. Vreau să sacrific cuvântul. Vreau să trec granița cu mâinile goale, cu inima goală, ca un profet al florii de cactus.

Tentacule

Din inima mea pleacă milioane de șerpi, din limbile lor pleacă milioane de gusturi, din nările lor, milioane de mirosuri.

Din capul meu pleacă milioane de păianjeni care țes fire zi și noapte. Plasa mea mă învăluie sau învăluie lumea. Viața mea e mai mult textură decât sens.
Pe limbă am tot atâtea capcane, în nări am o cursă mare, îmbătătoare. Viața mea e o rutină care nu vindecă, nu e o învățătură de transmis mai departe. Și totuși, în viața mea mea se rotește o bilă mai mare -  acest neînțeles, care își scoate ghearele.

Fără ochi

Pot compara această stare cu mișcarea unei râme prin pământul ud, nostalgia însăși e o creatură care iese din noapte sub aceeași formă.
Fără gânduri sau imagini, fără nici un suport al simțurilor, al amintirii, doar ea, așteptând un moment prielnic pentru dans ca o fată de 11 ani. Întotdeauna e noapte în incubator, dar nu realizăm. Fără brațe negrul cuprinde, neagră e cupa.
Acest vierme istoric care se scufundă în inima străzilor. Acest aer cu privirea curățată de sufletul ploii. Te-am visat, când ai venit aici nu ți-am dat importanță.

Tunelul

În drum spre Iași am vorbit cu Prodan, ne-am dat cu părerea despre un eveniment oarecare unde el fusese și eu nu.
Mesteca într-o cratiță să nu se prindă și tocmai alungase melcii de la răsaduri. L-am întrebat: cum faci? Fugi după ei? Mi-a zis că nu, îi ia pe deget și îi azvârle vreo doi metri, dar se întorc.
Am vorbit despre cum se mai scrie poezie, despre spectacol, i-am spus ca o parafrază la afirmațiile unora mai deștepți ca mine că nu trebuie să îi spui cititorului mot a mot ce ar trebui să înțeleagă din text.
Când vrei artă pe tine te vrei.

Poeta făcea parte dintr-o societate secretă care își clădea notorietatea pe ideea infertilității asumate a uterului și făcea spectacol prin recitarea sub forma utilizării cu tupeu a unei puști cu alice. Împroșca audiența ca un preot ortodox de bobotează. Așa am aflat.

Pe urmă, am început să reflectez la poetul FDP care era exact cu mine în telefon și i-am spus că am vreo 10 texte cu el, unele de când fusese plecat prima dată în Nepal. Aș putea face din el un personaj dar pe undeva nu mi se pare moral. Aș simți că îl folosesc. I-am povestit de cerșetorul despre care am scris în Monitorul în urmă cu 25 de ani. După ce am schimbat câteva vorbe pe treptele catedralei am inventat o povestire lacrimogenă, Doru i-a pus și fotografia pe prima pagină. De fiecare dată când îl vedeam mă cuprindea o rușine imensă. Mă acoperea ca o ciupercă.
FDP spune că poate i-am făcut și ceva bine, nu știu.
Pe urmă, nu știu cum am ajuns la opozabilitatea tipografiei de criptomonede cu zidul de hârtie și la oculta planetară.

Deodată, m-a săgetat  ceva de la ficat până spre inimă când am văzut un pod pe care nu ar fi trebuit să-l văd. Mai era puțin și ajungeam la Bacău și eu aveam treabă la Iași. Of.

Pașcani

O țigancă uscată și nervoasă a intrat pe ușa șaormeriei ca o depresie și a început să vocifereze răgușit ca o starletă de hollywood din anii 40.
Nu i-a dat una ceva și horcăia din loc în loc. Eu îmi savuram tacticos masa de prânz cu o greață evidentă. M-am oprit din mestecat pentru că mi-am adus aminte de datorii.
Am deschis aplicația de la ING și am început să plătesc salariile.
Pe urmă m-am uitat în farfurie și m-am gândit că nu mă pune nimeni să mănânc tot.

Prințesa

Au apărut furnicile prințesă, cele cu aripi. Una se așează pe bluza mea de pijama. O împing cu arătătorul, îi ating aripile.
Pleacă.
Ajunge într-o crăpătură a zidului unde sunt mai multe.
Nu știu ce rol au aripile. Par niște mici prințese balaur.
Bate un vânt rece ca un bivol. Fonetic doar. Nu știu ce temperatură are un bivol. V î jj, zboară!

Secundele care contrazic

Când voi pleca voi aduna precum omul bogat din parabolă toți oamenii, voi ieși în stradă cu ochi blînzi și le voi spune: veniți să mâncați, să beți și dacă doriți, puteți aprinde și o țigară, în casa mea se poate. Îi voi aduna exact cum a făcut Noe cu regnul animal. 

Și, când toți vor fi în miezul unei discuții aprinse voi ieși și voi aprinde casa. Voi umbla apoi pe niște cărări pentru că străzile vor fi îngropate și voi spune plantelor și albinelor și oricui va dori să mă asculte: Veniți de luați lumină!

În lumină tremurătoare a văpăilor voi asculta romanțe. Da, chiar romanțe de altădat. Știu că lumea se gândește: ce viață stătută, ce decreptitudine mentală, dar nu o să îmi pese.

Eu niciodată nu am refuzat un pat de spital. Never!
De fiecare dat' m-am apropiat de el cu emoție, cu obraji trandafirii, ca de secundele de la sfârșit. Niciodată nu știi dacă viața ta contează. 

Da, acele secunde care contrazic un întreg, ce frumos! Echilibrul, durerea atroce, lingura de lemn.
Ce frumos! În vâlvătaia asfințitului e doar o casă în flăcări. Să asculți romanțe, să auzi gongul inimii așteptând prima spovedanie.

Idolii

Dimineața cerul era un shake cu de toate, eu la fel. Am putut să aleg. Pot să aleg mereu.
M-am gândit să îmi tatuez pe piept: POEZIA, atât.
Mi-am privit mâinile încrucișate pe volan.
Mai târziu am jucat Tetris pe telefon și m-am gândit la pedeapsă.
Nu știu cine a venit primul cu ideia "după faptă și răsplată".
Sau cu ideia prea logică a judecății finale.
Păcat pedeapsă echilibru. Mat.
Păcat iertare. Hmm.
M-am gandit la Sonia și la Raskolnikov.
Toate greșelile mele stau în picioare. Ce am dăruit a intrat în pământ, ca în Tetris.
Viața mea e un ecran. Aș merge in insula paștelui să privesc în sus sau drept și să cer iertare.

Ursul cel leneș

Sunt atât de fericit în patul meu
Și respir acest aer care nu este lovit de utilaje sau de viteză.
Nu e Frankfurt.
În centrul meu e un panou pe care chiar scrie că viteza ucide. Atenție!
Fericirea e un ghețar care plutește în derivă. Când închid ochii universul devine turcoaz și vibrează bine. E răcoare și suspans.
Sunt un urs leneș care călătorește pe un ghețar  turcoaz și ghețarul se topește. Ursul moare de foame și îngheață, ghețarul se topește în ocean, oceanul se frământă sub luna plină.

Albina

O albină se lovește cu persistență de tavanul de sticlă.
Trebuie să fie undeva, o așteaptă ceva și lumina scade.

Poate izolarea nu-i face bine.
Păsările foșnesc și chirăie în frunzișul umed.
Ceva o cheamă, poate din interior.
Se oprește puțin, reia loviturile.
Cel mai scurt drum e o capcană. Un tânțar mare cât o bancnotă și foarte slab se îndreaptă către un bec din fațadă.
Lumina e o capcană.

Teama

Ce aroganță să te sinucizi din întâmplare, ce aroganță să te salvezi!
Ce stupiditate nemurirea!
Am văzut printr-un craniu de câine mort frica de care vorbesc scripturile și nu era decât un paznic de întreprindere, gras, care bea bere și se uită la hochei.
Am văzut concepția craniului, un proiect menit să reziste multor lovituri. Am văzut inima ca o floare neagră, dar mai mult înflorire.
M-am gândit la așa numiții mei prieteni sau rude de toate gradele și între ei stătea un lichid alunecos numit teamă.
Și ei, ca și mine, stau cu unghiile înfipte în varul zilei. 
Teama, un șobolan izgonit din soarele strălucitor al iubirii. Soarele celor drepți, ca și cum mila ar fi un criminal în serie.
Ce nedrept! Ce contrast, ce contur!
Râsul lor e un urlet îndoit cu ciocanul.

Zmeu

Poți să vezi fericirea? Tu ești un zmeu, mâna mea nu te poate ține.
Sunt cerul - tu, ești un zmeu iar vântul, da, vântul, e un element esențial.

Tu ești un punct în inima mea și, cum este nimic, n-am la ce să mă holbez toată ziulica.

Noaptea suntem de aceeași culoare.
Ești mică cât locul de unde pornește pulsul, cât un bebe brotac care se aventurează prima oară pe baltă.

Știu, ești super frumoasă, poate de aceea mă gândesc astfel la moarte.
Mă gândesc că și ea, la fel, e demonizată. Moartea ar totuși, exact cum te îndrăgostești, doar senin.