Câmpuri

Am o casă de miere din care mușc
cu poftă,
Cum mușcă ploaia de vară așa și eu
cu lemne jilave, ațoase ca o carne bătrână.
Lupta cu monstrul nu înseamnă nimic, e doar o lovitură după alta, e ca și cum ce ai iubi mai mult ar putrezi, undeva sub o pleoapă. Și nici nu știi cine ești dacă nu mai iubești deloc.
Nici ce vrei nu știi.
M-am rugat, cu gândul că rugăciunea înseamnă să oferi în cazul în care există răspuns. Era ultimul lucru. Am ascultat tunetul, într-o dimineața am fost fericit sau nu am fost. Am mulțumit pentru odihnă. Uneori e destul.
Ca să mușc apoi dintr-un pepene galben, să mușc din casa de miere, să cad, să mă ridic, să îmi privesc degetele noduroase, să strâng, să eliberez.
Să eliberez tot, chiar și indiferența.
Treceam printr-un sat de umbre și mierlele cântau.