Când voi pleca voi aduna precum omul bogat din parabolă toți oamenii, voi ieși în stradă cu ochi blînzi și le voi spune: veniți să mâncați, să beți și dacă doriți, puteți aprinde și o țigară, în casa mea se poate. Îi voi aduna exact cum a făcut Noe cu regnul animal.
Și, când toți vor fi în miezul unei discuții aprinse voi ieși și voi aprinde casa. Voi umbla apoi pe niște cărări pentru că străzile vor fi îngropate și voi spune plantelor și albinelor și oricui va dori să mă asculte: Veniți de luați lumină!
În lumină tremurătoare a văpăilor voi asculta romanțe. Da, chiar romanțe de altădat. Știu că lumea se gândește: ce viață stătută, ce decreptitudine mentală, dar nu o să îmi pese.
Eu niciodată nu am refuzat un pat de spital. Never!
De fiecare dat' m-am apropiat de el cu emoție, cu obraji trandafirii, ca de secundele de la sfârșit. Niciodată nu știi dacă viața ta contează.
Da, acele secunde care contrazic un întreg, ce frumos! Echilibrul, durerea atroce, lingura de lemn.
Ce frumos! În vâlvătaia asfințitului e doar o casă în flăcări. Să asculți romanțe, să auzi gongul inimii așteptând prima spovedanie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu