dar unde

o muzică în fereastră o fântână barocă
zarvă
ceva cultural
cu statui răcoroase o bicicletă
prin piaţetă şi
umbra
se adună din vieţi prin frumzare
sub falduri impresii de carne
delir
bănuţi aurii într-un ochi
adâncimea
oribire de caşmir dar sufletul unde
mâna
paşii în dosul jaluzelei
iluzia cu un sâmbure dar sâmburele unde
braţele pieptul sărutul argintăria
cauciucurile maşinii
zvârcolirea sub frunze
prietenia
foamea din lume repetabilă
cuţitele dinţi şi măsele
viteza care prelungeşte de fapt pierde
sau omenia
un pahar de vin roşu pe masă o întrebare
cine.

Sabin

acest copil într-un fel e tot eu
a pornit dintr-un gând
iar
lumea cimitirul insectele
frunza din duzi
tot eu este
mă voi întreba mereu cum sunt oamenii
stelele
peştii în apă
de ce ne depărtăm ca să ne întoarcem
dacă se poate iubi în singurătate
fără să îţi auzi vocea
este o algebră undeva la sfârşit
de ce aici şi acum adevărul pare absurd
mut ca o haină a senectuţii
şi când se va strânge masa
şi vor spune că ai plecat clătinând o oglindă
o mască din cap
ce va fi pădurea fără un ram
sufletul ierbii unde se duce
sau unde bat clopotele din ochii de copil
din glasul neajutorat
cine adună rugăciunea
vântul de cine-i respirat
acest copil într-un fel sunt chiar eu
aleargă cade se bucură
poate are o perioadă mai oarbă
de câţiva ani cine ştie
dar îşi va reveni o viaţă este totuşi o şansă
un dar de nerefuzat.

psalm 5

sunt trei feluri de oameni
cei care se pregătesc pentru viaţă
cei care se pregătesc pentru moarte
şi cei care şi-au părăsit părinţii
şi umblă
ca nişte copii ridaţi din care fumul iese
până se va fi terminat toată căldura.
păstrătorii vieţii se îngrijesc
ca nimeni să nu cunoască chiar totul
pentru ca lumea să nu cadă
în lava amară a iadului în absenţa magiei
spre groază,
aşadar să ne rugăm lor să ne ţină
pe cât posibil neştiutori plăcerii urii lăcomiei
trândăviei sau grijirii de multe
şi să ne scoată din cocina asta de mecanism sincer
productiv dar mai sterp ca o piatră
ca să auzim la sfârşit cuvântul
fericiţi cei săraci cu duhul.

un şotron

nu mă mai cred nici mare nici mic
în fond creşterea
s-a dovedit a fi un fel de uitare
lumea nu e o scenă
e toată clădirea teatrului
e o mamă
un copac care ajunge în final bătrân
la mal
mirat
în fiecare dimineaţă precum primăvara
totul e o singură zi şi asta-i tot
iar când se va lua de la tine
legenda
se va vedea că ai căzut doar o dată
te-ai ridicat doar o dată
a fost doar o repetiţie pe cerul bleo
sau în iarbă
aşa că aminteşte-ţi de copilărie
doamne sau ce eşti tu
când nu te plictiseam niciodată
pentru că erai curat şi nou
şi credeai
că lumea e un şotron îndelung
în care seara devenea iarbă şi îmbrăţişare.

unele intuiţii calde

ies de oriunde
cu o privire care cere lumii o mamă
o cale lactee fără stele încordate în arc
un hamac
un trinidat tobago pe jgheab
mai încolo e o cioară în pădure o bufniţă
sper
că se va găsi o cracă liberă doar
şi ea face parte din lumea mea sau fata
care stă pe vine
şi ţine o carte
are şi ea o explicaţie lucrează la anticariat
i-am luat azi mâna doar
fiindcă am cumpărat cartea era preţioasă
poeţi din generaţia lui Eminescu
purta pantofi de lac şi o broderie pe umeri
o steluţă pe nas
după ce am ieşit i-am zis
aruncând un picior înaintea altuia
într-o bună zi o să mă las de fumat
fiindcă alunec pe orice lucru iar şi iar învăţat
tot azi am sunat pe cineva obidit
mi-a răspuns voiam şi eu să te sun dar era
cât pe ce să şi aici s-a poticnit
simţeam cum gâfâie în receptor palpita
ca un furuncul sub lupă în timp ce zgâria masa
singur
cu vodca lui norocoasă pe la ora aceea
eram şi eu singur
nimeni nu mi-a luat urma
deşi mai mulţi m-au mirosit prin oraş
prin dosul gardurilor
în cele din urmă am urcat undeva la etaj
o duzină de trepte
unde am dat de două perechi de ochi albaştri
şi una căprui
care ar fi putut am sperat să dea
unele intuiţii calde inimii mele.

el are un abonament

pentru că am un scaun din lemn
rabatabil
şi un endotion aproape nefolosit
investesc într-o colecţie de casete audio
ştiută numai de mine
sigur de câteva milioane
le aliniez adesea ca pe nişte cleşti
sau forcepsuri luaţi-o cum vreţi
şi mă întind seara
plutesc pe un ocean care se închide în mine
la fel de bine privesc la televizorul Venus
un western vinerea
tot seara când
tata ascultă la pickupul Tesla făţos
decorat cu lemn
un vraf de discuri vinil de două mărimi
pe urmă cântă
un gospel ca un fel de bucurie solară
a fiinţei întregi
el are un abonament pe sub mână
la centrul de librării şi aduce de acolo Mizerabiliii
eu citesc
tatăl lui are pe perete o diplomă de cântăreţ
bisericesc
tot în aceeşi viaţă
se difuzează
pe un canal Diligenţa cu John Wayne
şi mi se pare că înţeleg una alta.

zeului singuratic

nu e nimic altceva
decât o primăvară
înainte de a veni şi o toamnă
apoi
un iertător
care lătră la gurile inimii
şi întoarce obrazul
celălalt
de şaptezeci de ori câte şapte
e o lovitură care retează
nedureroasă
adrenalina adolescenţei
un sânge mort în sinea lui
precum
o iarbă visătoare sau
o femeie amurgită
savuroasă ca un dar de lumină
într-un unghi din care bate bucuria
nu roade
nu sfâşie nu aşchiază pragurile
deşi eşti gol
poate ruşinos adesea lângă cireş
e o singură câmpie sau un munte
oglindit într-o singură apă
e o dimineaţă
o secundă şi mulţi zei care stau
la masa
zeului singuratic.

ea

aş fi vrut să-ţi spun tu
în poemul ăsta
dar nu-ţi pot spune decât ea
cea cu care
am ieşit împreună
într-o dimineaţă de iulie
la plajă pe malul râului
cu Eugen
prieten din copilărie
şi Simona una ştearsă
de care
nu mi amintesc deloc
lângă pod nisipiul era
împânzit de iarbă
de sus
de pe parapet
păream două cupluri
am proptit cearceafurile
cu pietre în colţuri
am scos cărţile
să jucăm şeptic am făcut baie
şi m-am gândit cu teamă
că suntem
prea aproape de pod şi sigur
sunt sticle sparte prin albie
oţel beton
dar totuşi
am stropit femeile am râs
ne-am uscat
ea avea şoldurile mari
înalte şi foarte albe
cu o aţă mov între ele
părul roşcat
în aerul cald înotam
ca un peşte
în jurul ei
cum stătea ca un cârlig
copios
a spus că e avocat
şi mă aşteptă cu un proces
de conştiinţă
pe sub ochelarii de soare
a zâmbit uşor
acrită de meseria
de om
ori de femeie
posedată
de o piele pregătită şi moale
era ceva care se acumulase
o istorie de fapt
când s-a făcut amiază
am plecat
am înghesuit toate în sac
reţin că o lăsam să urce
să o văd în ansamblu
îmbrăcată
cu mersul puţin planturos
delăsător
de atunci ne-am întâlnit
în instanţă
peste vreo cinci ani
era ca un corb
rece cu ciuful roşcat
acum că au mai trecut vreo cinci
m-am gândit
că ar fi timpul să-i scriu ceva
să nu creadă că am uitat.

dans shivait

ştiu pentru mine dar nu pot să tac
mă uit la o poză cu Shivananda
pe fundal râul cu ghaturile
el zâmbeşte puţin ameţit puţin câş
de parcă tocmai s-ar fi trezit
dacă dau la o parte pielea cu faldurile
e tânăr şi fericit
oare tuturor li s-o fi părut într-o anume etapă
ani şi ani la rând că viaţa nu are ieşire
că e o scară de funii plutind prin otravă
eu sunt din tagma acelora
care din păcate nu rezolvă nimic prin voinţă
care cad se ridică cresc în tristeţe
la fel de mult ca în fericire
sunt un salcâm beat de toate mirosurile
poate alţii au nişte merite
nu au atâta karmă de ars
neranţula fundoti
eu doar aştept să fiu biruit de har
ori de iad de aia
mă vindec tot îmbolnăvindu-mă
vreau să nu mă împotrivesc răului şi totuşi
să nu fiu luat de fapt moartea
n-ar fi chiar aşa de speriat
pentru că abia atunci ar veni o compensaţie
mi s-ar spune bă
tu atât ai fost de bun sau de rău în tine
am mai găsit un băiat
în crugul nopţii aştept
cu degetele răsfirate spre cer cu toate că ştiu
că nu există împărăţia cerurilor
viaţa veşnică sunt doar un loc şi un timp iar dumnezeu
nici nu a fost pe acolo
era de pe atunci dintotdeauna evoluat
însă câţiva desculţi mergând noaptea prin deşert
ori nişte marinari cu acelaşi duh
de pelerin
au simţit că după cantitate trebuie să vină calitatea
după moartea viaţa
neranţula fundoti
portocal mic şi amar.

nu am ce face

te dai cu apă de colonie
mii de flori
te întorci din profil surâzătoare
dar miroşi a moarte
pe canapea gamba ta e flască
sub sânii plini întrevăd două coaste
cum stai lungită
fumezi de parcă astea ţi-ar fi
toate gândurile
ai lăsat pe spătar o rochie albă cu verde
ai o privire plană
geometrică
şi eşti aproape sigură că m-ai ucis
cu iubirea ta din zăpadă tăbăcită
că putrezeşti în mine
într-o isterie epuizată
ca un blestem la capătul căruia tremuri
după multe simfonii crezi că vei reuşi
la judecată
să înviezi
eu nu am ce face te las să te dai
cu apă de colonie mii de flori
să te întorci
să pendulezi piciorul în aer ca un tablou
din viaţă.

lacul tei

era un parc lângă circ pe unde ne-am plimbat
chiar a doua zi
în centru plouase
am admirat nişte statui curioase
sud americane bănuiesc un soi de pinteni
umeri de copaci cu ochi galbeni şi arşi
uşor spălăciţi
într-un peisaj foarte realist am înţeles
de ce m-ai chemat
să îmi spui că azi noapte ai dansat o bucată
şi pe urmă ţi-ai pus-o cu Pino voiai
să te simţi normală
să nu mai depinzi să vezi dacă poţi
te priveam pieziş atras de dinţii tăi albi de creolă
încurcat aş fi vrut să-ţi ofer un sfat
dar se căznea să apară
ne-am aşezat ştiu că purtai blugi de cerneală
cu dungi verticale
pe banca de beton împânzită de licheni
primăvara nu era o întâmplare
ţi-am strâns umerii ştiai că o iubesc pe prietena ta
Miţa
că eram agăţat între teamă şi iluzie
că aş putea să o iau razna
dar şi cu mine voiai să te simţi normală
ne-am luat mâinile ne-am tras un pic de degete
absolut nevinovat
ne-am îmbrăţişat aveai un miros cald
la ceafă un cârlionţ uşor răsculat
eram ca o pasăre care-şi bagă ciocul în aripă
apoi am plecat spre cămin ţinându-ne de mână
la sfârşit ne-am privit în ochi
şi ne-am promis că ne vom uita repede.

pe la 9 treizeci

când mă trezesc dimineaţa
după ce am făcut-o lată bine mă uit pe cer
nici o stea
dau drumu la robinet bag grumazul sub jet
aştept să-mi confirme cineva
că am un creier ca un arborea de cafea
prin care vreo ciocârlie
monument al naturii ca pietrele doamnei
s-ar mai putea aciua
cete de îngeri
lipesc tălpile de parchet juisez
sunt cu o zi mai aproape de ea
pun două felii de pâine în prăjitor între timp
fac pe dirijorul
spre un fluture de perdea
cântăresc remuşcările dacă au sens
de regulă da
analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte
să zboare
dacă nu fac un duş le dau drumul spre sifonul
de canalizare
ca pe nişte răţuşte din plastic
îmi spun eu nu exist doamne Iisuse
şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez tot aşa
prin mine circulă un ferrari sau  două
şi fiecare mă tamponează de speriat
ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă
însă cartuşele abia astea dor
că nu pot iasă din anahata campestră
decât printr-o stea
sunt ca şi cuiele din cartea de citire pe care
băiatul le scoate din uşă cu fiece faptă frumoasă
dar urma rezultată e rea
se face că acestă ingenuă stare
de nesiguranţă
îmi aminteşte de copilărie de vata pe băţ
pâinea e gata sare din noapte
pe masă e ziua
ca un juvăţ mă mai amăgesc puţin cu un iaurt
merge cu pâinea prăjită
pe urmă dacă e un soare potrivit
iau o carte poate ascult ceva muzică simfonică
sau cam aşa ceva.

la cafeneaua din colţ

vreau să sufăr până la capăt în acest vis
am o valiză mică
în care ţin laptopul pijamaua
şi o sticlă de cutty dimineaţa devreme
ca într-un stagiu divin
urc treptele de la cafeneaua din colţ
iau o carte din raftul
destinat petrecerilor studenţeşti cu pianină
doar de design e umbră
şi încep să depăn melodia monotonă
a zilelor mele vorba lui Einstein
just doing nothing in the chair dar astea
se datorează bancnotelor de 500 de Euro
pe care le am moştenite în ghilimele
de la unul care a dat în cap unui valutist
devenit brusc nefericit
le ţin într-un buzunar dublu cusut sub centură
deşi mă strânge transpir şi miros
ulterior îl agăţ de girafa duşului
când mă clăbucesc pe cap nu mă prea despart
de el sunt ca un traveler
care speră ca o cetăţenie avantajoasă
îl poate scoate din gura leului
din avionul năpădit de tristeţe
citesc din cartea mea aceleaşi rânduri de ieri
care sper să mă protejeze de deochi
de pumni prin ganguri
incantez îi spun lui Lili să aducă o felie de parizer
şi muştar cu boabe râde sprinţar
fac o tablă cu Mişu care mijeşte ochii pe la 12
nici nu îl mai sun că mormăie leneş
în general mă uit neajutorat umed
în ochii celorlalţi ştiiind că asta e tot ce au
de spus e momentul lor mă ridic cobor scările
par că au mai fost undeva plecate
în rai sau în iad fiindcă e la îndemână e destul
o ligură plină de plăcere la vârsta mea
ca să dai ocol mai multor cvartale de case
blocuri şi persoane importante care nu fac altceva
decât să-şi conjure viaţa să stea.

Paşte

am putere doar cât să trag aer în piept
să deschid ochii spre ultima prană
să trec
am acţionat mereu fără să am un control
sub un impuls de moment
viaţa e un semafor
e o cutie de bomboane cu ciocolată
cum stăteam cu el pe o bancă
aveam mereu bagajele pregătite în hol
un hol lung care se termina cu o uşa vitrată
odată când era întuneric
pe cer nici o meduză am intrat cu capul în apă
m-am zgâriat lung pe braţe
erau crengi era moarte
mi-am revenit cu un pahar de pălincă cu mărgele
pe masă
îmi spuneam că fac voia inimii care ară
aproape singură
aşa cum bate total anonimă dărăpănată
era frig deasupra cartoanelor
şi îmi presam căciula peste urechi mă străduiam
să tac
dar tu îmi arătai iarba înaltă mă mângâiai
ca pe un prunc într-un fel anulai strada cu anii pierduţi
lângă isvorul rece
acum ce să spun
locuiesc între umbre într-un apartament cu eucalipţi
cu orizont în rol de cortină
cu anotimpuri pe o scenă rotativă
cu stelele deschise ca un robinet cineva le-a uitat
a plecat pe celălalt mal
iar eu nu văd decât pereţii o uşă un geam nici o apă
nici un fluviu cum ar trebui să fie în mod normal
deşi timpul îmi ajunge la gât
nu e nevoie să mă scufund
podeaua se-nmoaie uşor iminent mă îndepărtez
ciudat cum
cu vârsta somnul e din ce în ce mai alert
are alt gust
dormi şi universul se strânge ca o faţă de masă
astfel dansezi mai bine cu viorile chitările
uşor ameţit dar deschis ca o palmă care te trage în sus
relaxat pe undeva medieval
ca un sărut lăcrimat
doamne e greu să îmi schimbi viaţa e cel mai greu
dar e singura minune.