Sabin

acest copil într-un fel e tot eu
a pornit dintr-un gând
iar
lumea cimitirul insectele
frunza din duzi
tot eu este
mă voi întreba mereu cum sunt oamenii
stelele
peştii în apă
de ce ne depărtăm ca să ne întoarcem
dacă se poate iubi în singurătate
fără să îţi auzi vocea
este o algebră undeva la sfârşit
de ce aici şi acum adevărul pare absurd
mut ca o haină a senectuţii
şi când se va strânge masa
şi vor spune că ai plecat clătinând o oglindă
o mască din cap
ce va fi pădurea fără un ram
sufletul ierbii unde se duce
sau unde bat clopotele din ochii de copil
din glasul neajutorat
cine adună rugăciunea
vântul de cine-i respirat
acest copil într-un fel sunt chiar eu
aleargă cade se bucură
poate are o perioadă mai oarbă
de câţiva ani cine ştie
dar îşi va reveni o viaţă este totuşi o şansă
un dar de nerefuzat.