ea

aş fi vrut să-ţi spun tu
în poemul ăsta
dar nu-ţi pot spune decât ea
cea cu care
am ieşit împreună
într-o dimineaţă de iulie
la plajă pe malul râului
cu Eugen
prieten din copilărie
şi Simona una ştearsă
de care
nu mi amintesc deloc
lângă pod nisipiul era
împânzit de iarbă
de sus
de pe parapet
păream două cupluri
am proptit cearceafurile
cu pietre în colţuri
am scos cărţile
să jucăm şeptic am făcut baie
şi m-am gândit cu teamă
că suntem
prea aproape de pod şi sigur
sunt sticle sparte prin albie
oţel beton
dar totuşi
am stropit femeile am râs
ne-am uscat
ea avea şoldurile mari
înalte şi foarte albe
cu o aţă mov între ele
părul roşcat
în aerul cald înotam
ca un peşte
în jurul ei
cum stătea ca un cârlig
copios
a spus că e avocat
şi mă aşteptă cu un proces
de conştiinţă
pe sub ochelarii de soare
a zâmbit uşor
acrită de meseria
de om
ori de femeie
posedată
de o piele pregătită şi moale
era ceva care se acumulase
o istorie de fapt
când s-a făcut amiază
am plecat
am înghesuit toate în sac
reţin că o lăsam să urce
să o văd în ansamblu
îmbrăcată
cu mersul puţin planturos
delăsător
de atunci ne-am întâlnit
în instanţă
peste vreo cinci ani
era ca un corb
rece cu ciuful roşcat
acum că au mai trecut vreo cinci
m-am gândit
că ar fi timpul să-i scriu ceva
să nu creadă că am uitat.