pe la 9 treizeci

când mă trezesc dimineaţa
după ce am făcut-o lată bine mă uit pe cer
nici o stea
dau drumu la robinet bag grumazul sub jet
aştept să-mi confirme cineva
că am un creier ca un arborea de cafea
prin care vreo ciocârlie
monument al naturii ca pietrele doamnei
s-ar mai putea aciua
cete de îngeri
lipesc tălpile de parchet juisez
sunt cu o zi mai aproape de ea
pun două felii de pâine în prăjitor între timp
fac pe dirijorul
spre un fluture de perdea
cântăresc remuşcările dacă au sens
de regulă da
analizez cu ceva mahmureală dacă sunt coapte
să zboare
dacă nu fac un duş le dau drumul spre sifonul
de canalizare
ca pe nişte răţuşte din plastic
îmi spun eu nu exist doamne Iisuse
şi aşa mai departe tot tacâmul dirijez tot aşa
prin mine circulă un ferrari sau  două
şi fiecare mă tamponează de speriat
ca două gloanţe ce ies din aceeaşi inimă
însă cartuşele abia astea dor
că nu pot iasă din anahata campestră
decât printr-o stea
sunt ca şi cuiele din cartea de citire pe care
băiatul le scoate din uşă cu fiece faptă frumoasă
dar urma rezultată e rea
se face că acestă ingenuă stare
de nesiguranţă
îmi aminteşte de copilărie de vata pe băţ
pâinea e gata sare din noapte
pe masă e ziua
ca un juvăţ mă mai amăgesc puţin cu un iaurt
merge cu pâinea prăjită
pe urmă dacă e un soare potrivit
iau o carte poate ascult ceva muzică simfonică
sau cam aşa ceva.