marți, 3 aprilie 2012

Juan Ramon Himenez

Pe J. R.H este bine a-l citi toamna sau în april ca pe o cură a fiinţei.
La el esteticul îmbunătăţeşte fiinţa. Este o calofilie ontologică. Poezia sa este plină de prană şi foloseşte un limbaj aparent simplist când de fapt scopul poeticii sale este omul, acesta fiind motivul real al integrării elementelor esenţiale. Marea, stelele, prietenii, briza, umbra, cerul verde şi-atâtea altele, nu sunt decât nişte îngeri greoi cu care se poate vedea lumea de pe povârnişurile pline de arbuşti mici ale Andaluziei.
Născut în acelaşi an cu Tudor Arghezi, JRH se situează asemenea poetului român pe undeva între generaţii, într-o singularitate pe care ulterior o va intitula sonoră. Prieten cu Antonio Machado, Ruben Dario şi Miguel de Unamuno, JRH începe prin a fi modernist, aproape neintenţionat, ca un sentiment al vârstei, pentru ca ulterior să canonizeze această mişcare prin dizertaţii la marile universităţi americane în conferinţele sale făcând un soi de anatomie a modernismului. De altfel, în poezia sa se observă cu uşurinţă, dar sublimat, influenţa romanticilor, a lui Schiler, grefată pe definirea modernismului ca o mare mişcare de enzuziasm şi libertate către frumuseţe.
Se pare că unii oameni de cultură au încercat să dea nişte răspunsuri foarte apropiate unor întrebări, fie şi dintr-o postură socială uşor retractilă, astfel, Tarkovsky a afirmat, poate indirect, într-un film, că ruşinea va mântui lumea. Filonul subteran al poeziei şi prozei lui Himenez este acela că frumuseţea va salva. Era cu siguranţă un neoromantic.
A debutat în 1900  şi până în 1912 a publicat un număr impresionant de volume pentru ca ulterior aproape să se dezică de acestea după ce pleacă peste ocean în Statele Unite, o cunoaşte şi se căsătoreşte cu Zenobia Campubri şi îşi reinventează poetica sub forma unei singurătăţi sonore.
Acestă singurătate sonoră îl va va însoţi până la sfârşitul vieţii, în Puerto Rico, unde moare în 1958, 29 mai, supravieţuind 18 luni soţiei sale, la o distanţă de doi ani după ce i-a fost conferit premiul Nobel pentru literatură.
Toată poezia sa este scrisă la persoana 1 şi îşi extrage materia primă din marea şi cerul andaluz. El, care considera poetul drept un creator ocult al unui astru neaplaudat, şi-a trăit ultimii ani preocupat de revederea critică a tuturor poemelor sale într-o casă cu grădină pe frontispiciul cărei era gravat un motto aproape copilăresc “dragoste şi poezie în fiecare zi”. Nu cu multă vreme în urmă am citit un poem de Adrian a lui Gheorghe selectat ca fiind una dintre cele mai bune poezii ale anului 2010 unde acesta deconspiră care este miza scriiturii sale: aceea de a salva, în cazul său procesul de conştiinţă fiind declanşat de moartea unui cititor care îi ştia pe de rost textele şi care, cine ar putea spune unde s-a dus?
Viaţa şi creaţia lui JRH au darul sau mireasma de a sugera că dacă arta nu poate mântui lumea, s-ar putea totuşi crede că îl va mântui pe creatorul ei, lumea fiind nu doar un pretext ci devenind şi ea, insesizabil, mai bună.
JRH este scriitorul care mi-a alimentat unele reverii nocturne inegalabile.

Priveşte ceru-ncenuşat, priveşte câmpul
năpădit de tristeţe”

JRH

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu