ninge, nu am ales eu anotimpul acesta
când e mai bine să stai şi să îţi priveşti mâinile
care uneori clipesc
tresar undeva pe sub pământ
ca un soi de amintire sau de bulboană
şi fără să vreau îl revăd pe tataia
cum stătea el în scaun ca un deal uşor fumegând
cu pălăria de fetru pe cap
topit ca o lumânare
pe veranda mirosind a medicamente
jucând table
ai spune că nimic nu se mai poate face în plus
că iarna este un mal
bătrâneţea este o blană întinsă pe jos
viaţa întreagă e o foială
în care este îngăduit câteodată să pui botul pe labele din faţă
şi să mijeşti ochii zâmbitor umbrelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu