în pledoaria cărnii a faldurilor prin care vântul văratec usucă cearşafurile zilei ca în oricare alta contemporană cu mine pentru că noi e deja prea plinul paharului tulbure, mă desfac, ascult şi bat ram tam tamul pe masă, mereul prezent al trupului se luptă cu soarele mecanic astenic şi vânăt abia ieşit din sertarele nopţii, tac, cu mâna cealaltă spijinindu-mi bărbia cutată sub rafalele tristeţii şfichiuitoare prin toate cotloanele ca un crivăţ atroce sau un vierme inelat atras doar de umbră şi de palmele noastre care se unesc gânditoare lângă buzele care murmură un descântec un imn o rugă o convorbire letală bolborosind cu intermitenţe, ademenind cuvintele în care mă sparg sau mă lichefiez în căutarea unui simplu răgaz., văd, iar timpul freamătă ca un armăsar liber şi treaz....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu