Dan Cristian Iordache/ abel si eu
Pe lângă valoarea estetică, adevărata poezie are şi un pronunţat caracter gnoseologic. Din acest ultim punct de vedere poeţii se pot clasifica în mai multe categorii:
1. poeţi care se menţin în pătura aparenţei – poeţii netalentaţi sau simpli versificatori, sentimentali lacrimogeni, uzitând de şabloane comode/ uzate, epigoni (90% dintre autori);
2. poeţi căutători ai esenţelor, care se menţin în stratul aparenţei dar caută febril esenţa şi uneori o şi ating (Arghezi înPsalmi şi Creioane, Daniel Corbu meditând despre Dumnezeu, aşteptate şi neant Gellu Dorian, Cassian-Maria Spiridon etc);
3. poeţi care plonjează din aparenţă în esenţă şi rămân ancoraţi în ea (Lucin Blaga, potenţând luciferic miserul, Nichita Danilov care după un colţ de stradă descoperă ideile platonice sau vidul primordial descris de Lao Tze, Virgil Mazilescu etc)
4. poeţi care stau în esenţă uneori, bolborosind de acolo adevăruri ciudate, Cezar Ivănescu monologând cu sine însuşi despre metafizica indiană, Pavel Aretzu dialogând cu Dumnezeu, Nichita Stănescu forând în necuvinte etc.);
5. poeţi care odată pătrunşi în esenţă sunt dezamăgiţi sau o bagatelizează/demontează/ironizează şi privesc din esenţă spre aparenţă ridiculizând-o sau revoltându-se (situaţii echivalente deconstructive), Doru Dăncuş care arde până devine Scrum, Mihai Gălăţanu care ridiculizează vulgar mitul patriei dar descrie alteori, avatariile vieţii cu o forţă neobişnuită etc.);
6. poeţi care după ce au pătruns în esenţă şi sunt dezamăgiţi şi se întorc spre aparenţă construind lumi imaginare halucinante, ironice ori mitologizante (Mircea Cărtărescu constructorul epopeii Levantul pe baza specificului nostru balcanic şi al ciclul de romane Orbitor, care descriu la nesfârşit complexului înghiţirii/Iona, Traian T. Coşovei cu ale lui aeroplane mecanice, George Vulturescu cel care îşi construieşte o mitologie proprie cu ajutorul simbolurilor Nordului spiritual şi al Ochiului orb radiografiind lumea cu raza sa invizibilă, Ioan Vintilă Fintiş care crează o lume cu simbolurile Dealului purtătot al generaţiilor umane, porţilor de trecere dintre lumii, Integratorul/Demiurg, Icoana lumii efemere reflectată în apă, etc) .
Dan Iordache constituie, după părerea mea, un caz aparte. El se situează pe suprafaţa dintre aparenţă şi esenţă, sondează esenţele fără convingere, e un iscoditor, un Toma necredinciosul, crede/nu crede, se zbate astfel la nesfârşit. El se situează uneori în interiorul esenţelor şi priveşte de acolo spre aparenţă, şugubăţ, cu ironie cu atât mai captivantă cu cât tonul rostirii pare mai serios, ceremonios, sau cu cât este mai grotesc-tandru: „ce chestie şi viaţa / m-am trezit exclamând schfundat / pe trei sferturi în cada cu apă / (...) / nu am păţit nimic desigur / nu m-am iluminat / n-aveam nici un nimb în oglinda ceţoasă / când am îmbrăcat halatul albastru / aveam doar o simplă tristeţe / ca un vitraliu pe inimă prin care poţi cerceta / în incubator / stadiul fiinţei nude dintre cuvinte / imagini gânduri / şi altele” sau: „dau peste cap o bere / ce vremuri le pierzi dacă eşti treaz / sau te pierd ele pe tine nu se ştie niciodată”
Din punct de vedere stilistic, Dan Iordache este original, fără dubii. Originalitatea nu se referă la conţinutului ideatic ci la expresie. Citind poezia lui Dan Iordache am impresia că albia secată a unui râu a înflorit: „inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă”; „vechile metehne / cum ar fi plecarea apusului la pescuit / paharele astea multe / prin care viaţa trece şi vine / ca un accelerat încolăcit peste moarte”; „ne vom lecui poate în definitiv / să mânjim tavanul / chiar dacă bancomatele sau adn-ul / vor funcţiona mult / mult după plecarea noastră / ca nişte degete descărnate întinzând mărul / care se povesteşte că a fost / odată / oprit.”
Poezia se revarsă ca un vis. Nu e onirism ci contemplaţie detaşată, reverie strunită conştient din când în când. Problema autorului constă în a şti când să oprească această curgere ca să nu se reverse la nesfârşit.
Titlul cărţii vrea afirmă că autorul se consideră urmaşul fratelui bun, al lui Abel. Faptul că Abel a fost omorât de fratele rău, Cain, ne duce cu gândul la sacrificiul poetului pe tărâmul artei sale, el promotorul binelui şi al frumuseţii abeliene într-o lume tot mai câinoasă, malefică, răuvoitoare.
Vasile Andru, remarcă în textul tipărit pe postrcoperta cărţii: „Dan Cristian Iordache, în acest al treilea volum al său, dă măsura de sus a inspiraţiei, a realizării. ABEL ŞI EU este un volum care îl consacră printre poeţii de primă mărime al momentului literar.”
Subscriu la această caracterizare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu