Toți oamenii au ceva ascuns - așa se spune - un șobolan cu care s-au aclimatizat incestuos. Un reflux karmic, un viciu, o frică care i-ar putea expune, i-ar întoarce realmente pe dos. Devoala e cuvântul?
Nu am apropiați.
Nu beau, nu fumez, doar îmi plac șuruburile.
Nu mă pot abține, și nu glumesc.
Le iubesc.
Merg puțin aplecat de spate doar până intru în câmpul lor energetic și mă pierd în aurora lor sidefie.
Există șuruburi de toate felurile, au cap corp și vârf.
Unele au și inimă sau le fac eu un transfer.
Au diferite culori, texturi, aliaje. Nu mă mai satur să le privesc.
Îmi imaginez tot ce pot face cu ele.
Uneori îmi cumpăr câte o cutie și o pun în bibliotecă.
Am adunat o mică  colecție.
Am văzut în America cum un oraș devine părăsit. Uneori simt cum bate vântul falimentului și pe strada mea. Un vânt groaznic care roade sufletul
multor cvartale.
Atunci îi privesc pe vânzătorii de șuruburi cu milă și cumpăr ceva de la ei.
Când nevasta mea intră la H&M e o oportunitate fantastică să merg și eu la Brico.
Sunt înrăit, e o boală veche, o iubire care nu te eliberează.
Pe lângă șuruburi sunt multe accesorii: imbusuri, șurubelnițe, chei, burghie, pensule, pânze, scule și câte altele.
Am șuruburi în mașină, am șuruburi în buzunare.
Un șurub mi-a intrat în roată și am făcut până, altul, când m-am aruncat în pat, m-a înțepat în fund.
Dar când iubești, nu te descurajează niște mici neajunsuri.

Într o seară, pe la zece, când efectuam practica mea spirituală cu geamul deschis, cu bărbia rezemată în piept pentru mai multă determinare,
în paranteză fie spus - o practică secretă și pentru mine, nu e niciodată la fel
- seamănă mult cu reglarea tirului, sau a frecvenței,
încercam să mă înglobez într-o realitate mai densă decât chițăielile copiilor de la bloc și vocile baritonale care spintecau aerul,
o realitate vie, artificială și puțin antichizată, când aud deodată o voce feminină care striga:
mi-a pus mâna, mi-a pus mâna!
Am simțit cum intru în corp ca într-o capsulă cosmică.
Am deschis ochii și m-am uitat în întuneric. Vocea s-a ascuns.
M-am simțit singur.
Am închis geamul. M-am gândit puțin la senzațiile noi și mi-am zis: gata.

Cum să moară dragostea m-am întrebat imediat ce am terminat de citit floare albastră.
Rhett Butler a simțit pe pielea lui acest deșert?
Elementul dragostei este focul, cred, pentru că focul pare să aibă sfârșit.

Trebuie să scrie în sonetele lui Shakespeare - când le ascult mereu îmi spun: omul ăsta a epuizat subiectul.
Eu când mă trezesc dimineața am mai multe suflete.

zile cum ai sta în soare și ai pluti cu o barcă pe ocean, o simetrie în în cădere, un fel de ocean.
dragostea ta îndoaie lingurițe
deși nu sint singur nimic nu spune aici este viață
sau poate sunt.
soarele se îndoaie ca un chip gol prin care trece o sabie.

ce mișto când crezi că ea umblă cu tine în miniatură în inima ei, și, instantaneu îți dă eject. e mai tare ca praștia din Prater sau să te catapultezi cu scaunul unui avion de vânătoare. vezi stelele verzi fără să iei bătaie. mereu argumente. condimente. capete de berbec. după sufletul femeilor este o perdea și dincolo de ea același suflet. așa ar trebui.

Mulțumesc

Ieri a fost ziua onomastică a domnului Ciocoru de la trei, a făcut 90 de ani.
Am fost 4 invitați. 2 babe și doi moșnegi. Am ajuns pe la 12.
Ne-a dat supă cu găluști. Moșnegii erau simpatici, dar mi-au cam depășit limitele toleranței.
Stăteam la 2 metri de unul și îi miroseau hainele a pișat bănuiesc. Cămașă ca a lui am văzut la magazinul Adam și Eva prin 1981.
Eu am haine de la prietenii mei francezi. Din 2018.
Mă deranja lumina și mai închideam ochii și vorbeam din memorie.
Nici nu prea îmi era era foame. Eii.
Când am mușcat din gălușcă am simțit cum se desprinde proteza. Gingiile se retrag și se face loc pe lângă. Noroc că am o proteză mare care acoperă și o parte din bolta palatină și nu o pot înghiți. Am dus mâna la gură, am tras-o afară și am împăturit-o în două șervețele.
Sărbătoritul a scos o cutie de tablă și ne-a arătat poze de când mergea cu motocicleta. Cam șterse. Ori nu mai văd bine cu ochelarii ăștia ori nu se distinge bine fața.

A adus din frigider o carafă cu șampanie cu bule, dar era pe jumate goală. Am gustat puțin și am râs cu ei.

Am mers puțin la baie să mă aranjez. M-am făcut că nu văd în jur.

Am un cap pe care părul nu mai stă de nici un fel.
Pe urmă, ca din senin m-a luat un somn așa de puternic și pe la două jumate am fugit la mine, la etajul unu. Ei am fugit, m-am târâit.
M-am trântit îmbrăcată pe canapeaua din sufragerie și am gustat dulceața somnului.
Când deodată, aud niște boncăneli în ușă. Îmi spun, ei... poate e la altă ușă. Să mai insiste.
Iar se aude. Pauză. Iar se aude.
Mă dezmeticesc și strig: imediat!
La ușă domnul domnul Ciocoru are o privire intensă și îmi întinde un șervețel. Spune: cred că asta vă aparține.
Sunt așa de adormită și mi-e rușine. Nici nu are sens să fiu tristă.
- Mulțumesc.

mi s-au oferit multe imagini cu Marlin Monroe - poate am dat like de câteva ori la rând, despre morți nu se mai poate spune: ești sexy. no way. căutam să intuiesc dacă avea sau nu liniște sufletească, mai târziu am început să citesc și citatele din josul paginii. am început să simt că era plină de înțelepciune dacă or fi fost cuvintele ei. înțelepciunea nu se potrivea deloc cu aerul frivol. înțelepciunea - credeam în subconștientul meu - putea fi rezultanta unor lovituri într-un suflet arzător. nu știu sigur. dimineață am primit o fotografie cu Bukovschi masiv încadrat de un cuplu celebru - Madonna și Sean Penn. Am lăsat un comm: Madonna had a soul.

Mai mult decât un cer

Când lucrurile invizibile devin evidente e o lipsă, așa mă gândesc. În ziua aceea toridă de iulie pieptul meu devenise o pâlnie sau un sifon de canalizare, cartierul se rotea în sensul acelor de ceasornic, ca în emisfera nordică.
Prin mijlocul pieptului dispăreau nu doar chipuri, amintiri, ziare, romane, zile și nopți ci însăși lumina.
Inima pulsa lent ca un șoricel speriat de descompunerea universului. Era atrasă și ea gravitațional tocmai de privirea ei speriată, spre un punct în care forța e digerată de o falcă.
Atunci când numeri pare lipsit de semnificație.
Atunci când așezi piesele pe tablă.
Atunci când te întinzi în pat fără nici un dezechilibru.
Atunci când singurătatea depășește granița unui cer înstelat. 

Nu e un râu

În drum spre țară am traversat de multe ori, de multe ori Dunărea și am avut o polemică cu Alin despre acest râu. El spunea că e același rău și eu eram de părere că e cu perfect altul. Donau, Donau, Donau. În fapt nici mărimea nici culoarea nici briza nu erau aceleași. Nu părea să poarte nicio amintire, poate doar cea a bărbilor unor bărbați din antichitate. Toate aceste intersecții se datorează ideii omului despre linia dreaptă dar râul, evident, vede diferit. I-am explicat lui Alin că Dunărea nu e un șarpe dacă e să îl prinzi de cap nu dă din izvoare. E ca iubirea, o hemoragie. O hemoragie care crește cenușiu nu e un râu.

Interioare

Sufletul meu stă ascuns după o vază placată cu cioburi trapezoidale de oglindă. O discotecă scufundată în lipsa luminii. Din vază iese un mănunchi de gladiole multicolore.
M-am întrebat uneori ce fel de ființă e una care se ascunde pe după lucruri ca un pui de pisică.

Dar, cine sunt eu să pretind o claritate a sufletului, nu în sensul mărimii sau importanței, doar așa, esențial, ca Platon?
Mi-am imaginat că lucrurile sunt de încredere, ca un industriaș, chiar așa mă simțeam când traversam, firesc.
Mergeam ca un rege.
Eram un rege, totuși
sufletul meu a intrat în chestiuni perisabile ca-n materia unei statui. Trădarea lor e cumva previzibilă, nu-i asa? În savoarea unei nudități goale în final, e o amăreală de rădăcini.

Am ajuns la concluzia că
am un suflet dulce, luminos și un pic trist, ca o melodie care pătrunde subliminal în camera rece a inimii. Unii ar spune dimpotrivă, e caldă, fierbinte, dar habar n-au. E o dinamică care ne ajută pe toți.
Aici pot să îl contrazic chiar pe Sadhguru: inima nu o pompă doar, e mai degrabă locul de sacrificiu și are un creier al ei.

Nimeni nu știe cum gândește inima mea, nici eu.

Pe autobahn plutea un nor mic încărcat cu electricitate sentimentele îmi înecau ochii la partea inferioară gândurile și ele. ascultam un post de radio care îl idolariza în germană pe McCartney gențile camioanelor bubuiau treceam peste. Cu distanța poți să începi să te rupi de ce ai impresia că este important sau urgent nu cu tăcerea. Norii în care îmi fixam privirea păreau mașinării grele și în spatele lor degete roz bucle trandafirii. Cuvintele pot greși. Fredonam și asta e bine. Fredonam pe interior și pădurea devenea tot mai neagră și adâncă.

Orașul meu

Experimentez un gol prin care trece o autostradă vâjâitul mașinilor se preface într-o faină cu care îmi ung capul - un punct de sprijin în lăcomia amețitoare. O furtună e o rochie sau un plug care rupe firele cu realitatea.
În inimă port mormane de figuri și gesturi abandonate, cuburi de peturi reciclate, un Titanic de jucărie, case fără suflet și fluturi indigo. Caut binecuvântarea din aerul cel mai apropiat.
Autostrada intră în mine ca într-un tunel. Mașinile fâșăie, mă intoxică, mă motivează.

Cineva mă suie pe o ramă de tablou și-mi spune: vezi.
De unde vin pielea moartă e dată soarelui, inima pământului, orașul e doar al pașilor. Mă identific încet cu goliciunea.

Odă în metru cuantic

Ochii supți, ochii roșii - nici un blocaj - doar o groapă fără final, căderea, abisul - el în sine - rug uman.

Am spus nu!, de atâtea ori, degeaba! Mă  arunc, mă lepăd de amânărea mușcăturii lui Saturn!

Dragostea și moartea au un singur chip devastat de flori, poate magic. Doar cine și-a fracturat pieptul și fruntea ar putea vedea întregul tablou.

Atâtea cuvinte rostite în somn ca o porție de rachiu înaintea încleștării! Baionete, sunet de tobă. Vin!, fantomelor de la Waterllo!

Eminescu drept, perorând de pe un pat de spital.

Imaginați-l sfâșiind draperia, șoptind blând, ca pentru sine: nu credeam să învăț a muri vreodată. Ieri am fost acela.

Nirvanashatkam

Şase strofe despre eliberare

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici intelectul, nici gândirea și nici simțul eului, nici mintea.
Nu sunt nici auzul, nici gustul, nici mirosul, nici vederea.
Nu sunt nici eterul, nici pământul, nici focul, nici aerul.

Sunt Conștiința
Și Fericirea fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici suflul vital, nici cele cinci eteruri vitale.
Nu sunt nici cele șapte componente ale corpului, nici cele cinci învelișuri.
Nu sunt nici cele cinci organe de acțiune.

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu sunt nici aversiune, nici atracție, nici aviditate, nici rătăcire.
Nu cunosc nici orgoliul, nici invidia.
N-am nici obligații, nici interese, nici dorințe, nici pasiuni.

Sunt Conștiința
si Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Pentru mine nu există nici acțiunile bune, nici acțiunile rele, nici plăcerea, nici suferința.
Nu există nici măcar incantațiile  rituale, locurile sfinte, Vedele sau actul sacrificial.
Nu sunt nici plăcerea, nici obiectul plăcerii si nici agentul plăcerii.

Sunt Conștiința 
și Fericirea fără Formă, sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Nu cunosc nici moartea, nici îndoiala, nici diferențele de castă.
Nu am nici tată, nici mamă  căci eu sunt nenăscut.
Nu am nici un prieten, nici o rudă nici un maestru, nici un discipol.

Sunt Conștiința și Fericirea fără Formă, sunt SHIVA,
sunt SHIVA!

Sunt etern, neschimbat si fără  formă.
Prin ubicuitatea mea exist pretutindeni.
Nu sunt atașat de organele de simț  si de aceea nu am nici o dorință.
Nu cunosc nici libertatea, nici robia,

Sunt Conștiința 
si Fericirea fără Formă sunt SHIVA, sunt SHIVA!

Shankara 

Încă o zi

Într-o dimineață pe la 5, ca să nu-i vadă nimeni, bădița Eminovici și Emil Brumaru ieșiră pe terasa apartamentului cu vedere la ambasada Canadei.
Emil era în slip, avea un sutien negru iar Eminul purta niște ițari de in cu bretele și în rest - la bustul gol. Avea niște păr negru cârlionțat pe piept.
Emil nu ajunsese de vreo două luni pe la coafor și arată cam sleit cu toate că avea o țânjeală după femeile la 30 de ani dar numai acelea care semănau puțin cu madam Bovary.

Domnul Eminescu profită de prana intensă a dimineții și mâzgăli repede o pancartă pe care scrise "nu te legăna!" O luă în spinare și începu să manifesteze cu ea făcând ocolul balconului. Emil trase un oftat cu poftă de se cutremurară plopii. Unul chiar căzu în fața mașinii lui Mihai Ursachi.
La ambasadă deschidea la 10 și dezolat, Mihai abandonă mașina și o luă înot pe Bahlui. Sau așa credea el.
Eminescu era tot mai nemișcat, ca un luceafăr ce era, doar pâlpâia și Brumaru își rodea unghiile. La un moment fix o muscă se așeză pe nasul lui Eminescu. A trecut el și peste amor, își spuse. Când deodată, un porumbel se așeză pe chipul său leonin, ca o cicatrice. Atunci, lui Mihai Ursachi îi crescu o mustață eminesciană.
Din cauza concentrării maxime - ne gândim - Eminescu depăși limitele normale ale imobilității și, cu pancarta deasupra capului, începu să danseze kazacioc. Sau călușarii.
Dar era liniște syi nici un instrument prin preajmă.

Lui Emil îi sclipeau ochii ca două mărgele.
În lumina putredă a nopții pe fațada clădirii se observa o umbră escaladând spre protagoniștii acestei scene: era Cenușăreasa în vis și făcea free climbing. Ajunsă sus, pe terasă, cuvintele începură să plutească că baloanele colorate. Eminescu era transpirat, tăcerea era încordată.
Emil luă inițiativa, își puse proteza și începu să recite din memorie poezii obscene de Mihai Eminescu.
Eminul suspina și cauta indicii semne sau trăsături comune între Cenușăreasa și prima lui dragoste. Cenușăreasa strălucea ca un diamant într-o carceră, și părea singura vie.
Deodată prima rază de soare lovi obrajii arși de moarte a poeților așa că se așezară cruciș, toți trei, ținându-se de mâini. Făceau o minispirală. Culorile se roteau ca într-un accelerator subacvatic și era încă o zi.

Numărul magic

Nu știu cine e creația cui și, cu cât îți privesc mai mult învelișul lumea se colorează ca o iguană. (se îmbujorează și devine verde din cauza albastrului - presupun.)
Pieptul meu e un copac ecuatorial, numai bun.
Nu contează cum sunt, sau cum ești, nici cuvintele - oricum sunt baloane care ascund imobilitatea.
Sub pământ locuiește un ou și sub coajă e o altă ființă. (dar e la fel de întuneric și frig.)
Fără contact se ating niște fire și la capătul lor universul așteaptă și speră.
Tu ești tatăl meu și sora și mama și fratele.
Avem o singură pereche de ochi
pe acest drum.

Semne și atât

Orice gest și trupul complet este un semn. Un salut este un răspuns
orice ai face, oricum, în stilul tău. Atunci parfumul se revarsă, ca o cascadă, privirea ta capătă o greutate mitologică ca un refren care mișcă frunzele.
Atunci înaintezi prin nisipul zilei și al nopții, nici o noutate nu te lovește cu acea paloare a nașterii, nimic.
Stai, cu o fotografie între elemente și orice gest e un semn. Nimic altceva.

Limonada

Am un monstru mic care roade dar nu mă lasă inima să-l strivesc, deși mănâncă o porție mare și dulce din sufletul meu.
Nu m-am hotărât ce e cu el.
Îl împing ca pe o pisică insistentă - afecțiunea lui servește unui scop care îmi scapă.
Prea mult am ascultat de superiorii care laudă necazurile. Să-i ajute pe ei.

Mie mi-e lehamite.
Pe de altă parte, indiferența e un cuțit cu multe tăișuri.
Sorb limonada și îl privesc. Are exact chipul din amintire.

Sunt un obiect

Am simțit privirea usturătoare a unor oameni care îmi așteptau sfârșitul. Oameni raționali, opaci, indescifrabili, oameni poate chiar în genul lui Kant - îmi imaginez - cu o anume strălucire, tapetați în fiecare por cu faianțe de aur și hieroglife. Oameni neîntrebători. Uitându-mă în oglindă, le-am descoperit privirea ușor compătimitoare în timp ce-mi survolau existența.

Editia 5 light of ink

Atmosferă de sărbătoare - mi s-a părut mie - la prezentarea Scrisorilor pentru Saraswati, de fapt normală pentru așa divinitate. Auditoriul select, un mix de tinerețe și maturitate, specific Casei se poezie Light of Ink.
Pentru că am adus cărțile, cum era firesc înainte de începerea evenimentului, mă văd oarecum obligat să dau cateva cărți prietenilor care le și plătesc lucru care mă contrariază. Călin Dănilă, Mihaela și simpaticul Alex sunt primii.
Tineri - elevi și studenți, probabil dependenți de lumina această pusă în scenă an după an de domnul Gheorghe Cîrstian, sau Cîrsti cum îl alintă unii. Remarc cu bucurie prezența din depărtări a lui David Greensdale și  Mircea Dan Duță, poeți ei înșiși și cu un grad sporit de receptivitate pentru texte poetice.
Ladys first, așa că deschiderea sesiunii de lectură numărul 5 o face Andrada Strugaru, studentă în anul 1 la Drept, la Universitatea Iași. Are versuri bine croite, ușor melancolice cu note din secolul Kitch transmise subliminal de vecina ei din stânga Antonia. "DRAGOSTE e când o mănușă de plastic atinge un om".
Pe urmă încep întrebările, curtoazia moderatorilor Daniela Bejenariu și Vlad Sibechi, Vlad are un discurs butaforic, dacă ar exista un cuvânt între metaforă și butadă.
Mai intră chelnerul, artistul plastic -  care e și tenor și jurist - realizează câteva portrete, Constantin Ungureanu Box citește scrisorile intimidant, cu un pix cu mină roșie în mâna dreaptă. Ori taie, ori subliniază, nu se știe.
Prietenul Florin Dan Prodan privește mai mult spre perete. Poate doar simte gustul cuvintelor lovite de zidul lui de hârtie.
Având în vedere că lumea pentru poezie a venit, spun în gând mulțumesc și încep lectura așa cum ai intra în mare și marea e rece.
Domnul profesor Cîrstian ca un veritabil soldat în primul rând mă privea compătimitor. În linia a doua, soția mea mă privea compătimitor, așa mi se părea.
Mi-am zis că trebuie să dau muzica mai tare și am observat o rumoare care mi-a dat senzația că audiența se bucură.
După ce am terminat lectura nu prea îmi amintesc ce s-a mai întâmplat în afară de faptul că am semnat câteva cărți, le-am oferit bere unora și am plecat fără să plătesc. Când mi-am dat seama am sunat pe FDP și am aflat că Mircea Dan Duță plătise berile mele. Am plecat în căutarea lui și l-am aflat cu un pahar de vin roșu în față, la barul Rainbow, la o masă rotundă cu o parte a audienței, la after party. Am stat cu ei puțin și am plecat acasă.

Poveste de duminică

Prin fața fântânii abundent decorate trecea o femeie poet cu un rucsăcel gri în spate.
Pășea larg ca și cum mersul ei nu era ceva implicit ci un resort elaborat, o opțiune de viață.
M-am luat după ea, avea doi cârlionți rebeli pe ceafă, un gât ca o tulpină de plantă.
Intră într-o biserică unde era destul de întuneric și se auzeau șoapte din altar. Se strecură după un colț, probabil în zona administrativă, încalecă o mătură cu fusta ei lila și începu să dea rotocoale largi prin naosul bisericii.

M-am gândit că poate e o dakini.
Semăna puțin cu Marlin Monroe dar nu era blondă și nu era nimic plat în trăsăturile ei înfierbântate.
După ce ieși în sfârșit din biserică, își trase rasuflarea, se așeză pe o bancă și din rucsacel scoase o agendă cu coperțile verzi. Când a deschis gentuța, pentru o clipă am zărit strălucirea unui satâr. Sau era doar sticlirea ciudată din privirea ei.
Privirea poate fi uneori același lucru cu muzica, dar opus, fără sunet.
M-am așezat și eu pe o bancă, nu prea departe.
Când s-a ridicat, s-a uitat fix spre mine și chiar venea spre mine. Spionajul meu s-a sfârșit, mi-am zis. Primul meu impuls a fost să-i spun că strălucește, dar printre cuante s-a strecurat un vers care spunea că strălucirea e la final. 

I-am spus totuși în gând: ești o rățușcă  urâtă. Pentru că era frumoasă. Poate mi-a auzit gândul. Problema era că se apropia, devenea tot mai mare și din mers își arunca una câte una hainele ușoare de vară până când rămase complet goală cu un satâr mic de snițele într-o mână și cu agenda verde în cealaltă mână. Încă o chestiune înfricoșătoare era că îmbătrânea cu fiecare pas. 

Am avut un prieten care a sfârșit tragic după ce s-a apropiat prea mult de o poetă, mi-am spus și am tulit-o cu o frică maximă cuibărită în oase. Nu am stat să mai privesc înapoi, dar am simțit o lovitură bestială în spate pentru că aruncase cu agenda și m-a nimerit.

Când am ajuns în capătul străzii cu inima bubuind am observat că nu mai aveam haine nici eu și când m-am uitat și mai bine, nu era nicio stradă.

Celei nevăzute

Te port în inima mea ca pe un medalion - inima mea este tot. Acolo unde ești, în balans, niciun călcâi nu te poate strivi.
Viața e plină de valuri înalte.

Tu ești când sus, când jos.

Așa vezi lumina și întunericul, dar nici un contur.
Inima mea este locul cel mai sigur din lume, cel mai bun sol  - într-o zi vei muri, ca o sămânță.