Sufletul meu stă ascuns după o vază placată cu cioburi trapezoidale de oglindă. O discotecă scufundată în lipsa luminii. Din vază iese un mănunchi de gladiole multicolore.
M-am întrebat uneori ce fel de ființă e una care se ascunde pe după lucruri ca un pui de pisică.
Dar, cine sunt eu să pretind o claritate a sufletului, nu în sensul mărimii sau importanței, doar așa, esențial, ca Platon?
Mi-am imaginat că lucrurile sunt de încredere, ca un industriaș, chiar așa mă simțeam când traversam, firesc.
Mergeam ca un rege.
Eram un rege, totuși
sufletul meu a intrat în chestiuni perisabile ca-n materia unei statui. Trădarea lor e cumva previzibilă, nu-i asa? În savoarea unei nudități goale în final, e o amăreală de rădăcini.
Am ajuns la concluzia că
am un suflet dulce, luminos și un pic trist, ca o melodie care pătrunde subliminal în camera rece a inimii. Unii ar spune dimpotrivă, e caldă, fierbinte, dar habar n-au. E o dinamică care ne ajută pe toți.
Aici pot să îl contrazic chiar pe Sadhguru: inima nu o pompă doar, e mai degrabă locul de sacrificiu și are un creier al ei.
Nimeni nu știe cum gândește inima mea, nici eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu