Când lucrurile invizibile devin evidente e o lipsă, așa mă gândesc. În ziua aceea toridă de iulie pieptul meu devenise o pâlnie sau un sifon de canalizare, cartierul se rotea în sensul acelor de ceasornic, ca în emisfera nordică.
Prin mijlocul pieptului dispăreau nu doar chipuri, amintiri, ziare, romane, zile și nopți ci însăși lumina.
Inima pulsa lent ca un șoricel speriat de descompunerea universului. Era atrasă și ea gravitațional tocmai de privirea ei speriată, spre un punct în care forța e digerată de o falcă.
Atunci când numeri pare lipsit de semnificație.
Atunci când așezi piesele pe tablă.
Atunci când te întinzi în pat fără nici un dezechilibru.
Atunci când singurătatea depășește granița unui cer înstelat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu