de fiecare dată când trec podul privesc apa. în ultimii ani a apărut o insulă în aval. ca un bebeluș. are puțină vegetație niște stuf și o mică salcie. în total să aibă vreo sută de metri pătrați. aș putea locui pe acel sol umed. sub un acoperiș de paie la mal cu o barcă. fără adresă fără cutie poștală de la început. cu toate că undele te găsesc. o să iau un caiet un pix și motanul. o să las ușa deschisă seara să mă viziteze prietenii de peste ocean. o să scriu scrisori de dragoste non stop. nu voi pierde timpul.
suceva nu îmi mai place e o contradicție cu care trebuie să traiesc pînă mă mut la munte în câțiva ani sper. azi am fost la primarie
totul gri dar am descoperit într-o parcare ultimul macadam din oraș și am devenit optimist. imediat ce m-a inundat optimismul am spus: stop! nu e permis. am nevoie de rezervele astea pentru mai târziu. toate sistemele tind spre un echilibru. mă gândesc mereu la asta. e o cheie bună să deschid ușa. dar sigur mai este una. cred că are două încuietori.sau două direcții. poate e deschisă te pomenești. sau nu e nevoie de ușă ca pe insula mea. în fine. motanul e viu sau mort?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu