31 martie

vine paştele
răsăritul
pe geam am lipit câţiva fluturi multicolori
e deja şapte seara
pe sub pământ trenurile pline cu morţi
duc în acelaşi punct
precum liniile unei femei anii
sunt un preş de şters pe picioare
pe pereţi am câteva tablouri aceleaşi cărţi
cu coperţi uzate moral
mă gândesc de ce să mai caut
să mai aud
deunăzi o prelată mirosea în soare a urină de cal
atât de frumos
încât mi-a amintit de canistra cu benzină
din care am gustat mai demult la Dîmbroca
adevărul e că vreau să îmi schimb
viaţa
dar nu e nimic de mutat pe afară
nici măcar un copăcel
în fundul camerei mele se adună amurgul
vreau să fiu bun mă gândesc în timp ce
merg pe stradă ca printr-un tunel
poate de aceea cărarea e strâmtă
fiindcă adevărul e un şir de aproximări
e peste tot şi răstigneşte mă rog
în ignoranţa mea este linişte eu bat
eu răspund
uneori îl ating pe cel pe care aş vrea să-l distrug
câţi nu s-au pierdut prin artă
ideologie şi ipocrizie
eu ştiu că nu ştiu ştiu că sunt el şi el este eu
când mă uit noaptea târziu
la băiatul meu cel mic cum îşi trage pătura
şi o strânge între genunchi
de parcă ar îmbrăţişa ceva în paranteză fie spus
aşa procedam chiar eu
înţeleg că nu poţi ţine nici un secret.

şi-o umbrelă

pe atunci eram mult mai sigur că viaţa mea
e o adevărată poveste
şi pentru că era o ploaie deasă
ce a durat circa o săptămână încheiată
ieşeam cu iubita mea minionă
la cofetărie iar când se însera
îi cântam o melodie învăţată de la tata
o fredona când mergeam la iarbă verde
lucru curios o cânta în drum spre M-rea Zamca
pe un soare intens
dar am vazut nu demult pe întuneric o altă faţă a lunii
una strălucitoare
dacă ai locui acolo nu ai mai fi îngândurat
printre creanga de salcâm
în drum spre ea îmi număram paşii
şi mă gândeam ce bine îmi e că sunt liber
şi încălţat cu acea pereche de otteri gri
şobolan
eram cât încape de fericit poate şi findcă aveam un pol
în buzunar
adică două hârtii roşii de câte zece atâta făcea
cum îmi spusese mama
era o modă pe atunci că se purta primăvara
fără nici o jenă
încălţările aveau botul ascuţit şi cea mai tare haină
a mea era un sacou de catifea reiat peticit
în coate
nenorocit în cele din urmă de frate-miu
cum încercam să vă zic eram plin de promisiuni
călcam în ele ca prin bălţi uneori mă şi împiedicam
câteva zile am mers pe bordură
când nu ne vedea nimeni noaptea desigur
după ce rămâneam singurii locuitori
ea îmi spunea ceva ce devenise oficial adică mai aflaseră
vreo trei persoane dintr-un anturaj livresc
ca cel din căminul de fete care nici măcar nu exista
eu îi povesteam Duminica orbului
să o epatez
sau îi recitam pentru că prinsesem o adevărată fobie
pentru un poet Gheorghe Lupu care tipărise
în milioane de exemplare o carte Fior adică exact ceea ce
toţi prietenii mei evitau
precum cuvinte de genul adiere umbră ah vai glie genune
cuib suspine pleoapă şuvoi diafan
despre care s-ar spune că sunt prăfuite aproape de canal
dar odată de ziua ei de nume căci o chema şi Mihaela
am băut
dintr-o cupă până-n fund voluptatea morţii fără remuşcări
nici acum nu le am
era vin roşu atât
pe urmă am ieşit în stradă şi era să mă calce troleul
aşa că în parcul Trei Bărboşi am aruncat prin iarbă toate
zecile acelea de lei
ca pe nişte firmituri pentru înblânzitorul porumbeilor
oare a trecut pe acolo
iar la finalul fatidic cum spunea doamna Leomiza al perioadei
am mers la cinema la filmul Păsările
care la ales ea
s-a înghesuit în mine ca să ma simt uşor bărbat iar eu
am dus-o a doua zi la Imperiul Contraatacă
să îi arăt cât de mistic aş putea deveni.

psalmul 4

am o pereche de ghete care au fost odată
în cutie negre
şi care acum poposesc pe ţolul din faţa uşii
ridate umflate
în aşa măsură încât începe să se întrevadă
mersul meu uşor în picaj
le dau cu cremă în fiecare dimineaţă le privesc
aşa cum pleacă
şi trag după ele tot calabalâcul
ciudat fiindcă de fapt viaţa mea zboară copios
nu e nimic mai ilustrativ decât o călătorie
low cost
de undeva spre Zanzibar să zicem
cu multe escale
pentru a simţi spinul sub coastă cumulul de erori de la sol
sau din oţelul turbinei vântul
şi drama personală din faptul că dumnezeu a plecat din cer
a luat cu el ultimul strop de copilărie
fir-ar sateliţii ai naibii să fie
ce bine era când boala venea să te îndrepte
ploia să binecuvânteze şi celelalte
deşi niciodată nu l-am înţeles deşi îl chem în fiecare secundă
pe stradă pe coline pe plaje mă lupt în ideea lui Churchill
adică nu mă predau nici în ruptul capului
iar dacă tot veni vorba de el sper să nu aibă nimic patologic
adică să trebuiască să optez între a-l iubi sau a muri.

despre primăvară

într-o vreme îmi proiectam viitorul
undeva prin sudul Indiei
alături de roci ascuţite şerpi calzi tufe
şi privirea hipnotică a vreunui guru cu părul vâlvoi
uns cu cenuşă roşie pe frunte

aş putea să vorbesc ore în şir
despre viitorul acelui om
în care conştiinţa avea o structură hexagonală
de fagure sacru
şi care locuia într-o little cottage cum îi plăcea
să spună lui Şobo după căteva beri

în linii mari ce era bun la viitorul acela
era splendoarea întâlnirii sale cu altitudinea
oboseala uscată asemenea florii de scaiete
liniştea aceea de valuri fine care pornea
de la capătul tuturor capilarelor când era soare

dar am rămas aici gândindu-mă că umbra are rădăcină
asemenea unui copac care gustă sărutul friguros
de asemenea gândindu-mă că haina pe care o îmbracă
sufletul când se căieşte
are nevoie de o lună constantă ca să coboare sub piele
dacă într-adevăr există o privire fermă din univers

am ales iarna în loc de o indian summer
pentru că primăvara e o lecţie pe care nu o reţin
de fapt sunt trupul uitării puhav şi poate
aşa e felul meu de om
are nevoie în fiecare an de o a doua şansă.

psalmul 2

bătut am fost cu lemne ude la tălpi şi la fund
aruncat în fecale
tras am fost cu funii snopit
cu răngi pe culoare cu beznă
smulse mi-au fost unghiile cu lentoare
iar ei răcneau leapădă-te de prietenul tău
scapă-te
nu e dumnezeu ziceau în fumurile minţii lor
trânteau
şi călcau apăsat zornăindu-şi furia
pe masă au bătut degelele mele
ca pe-o mâncare fragezită sub lacrimi
cu groază m-au încercat glugi şi-au pus
peste cap
crezându-se atotputernici precum moartea
intrând agale prin beciuri cu foc şi cu lanţuri
limba mea au amestecat-o
cu varul pereţior
m-au împins cu scuipări
tâmpla şi urechea mi-au lovit-o cu ciocanele mici
m-au şters de cărămidă ca pe o cârpă
apoi m-au înţepat şi m-au atârnat de cârlige
ca pe-o vită însemnată
s-au lins peste buze ca hienele
iar acasă au evitat oglinzile
în ochii lor coastele mele s-au asemănat cu o groapă
apoi mi-au spart dinţii
şi m-au aruncat într-un colţ fără apă
lăsat între gunoaie stârv
nefolositor am ajuns în sfârşit
iată i-am lăsat să-şi omoare sufletul doamne
iartă-mă ei se vor duce au şi plecat
dar pe tine nu mi te-au luat
pentru că prietenia ta e mai de preţ decât viaţa
e ca roua stelelor şi braţele mamei
şi de aceea voi străluci în dreptate
că dragostea ta e mai dulce ca moartea.

cum să fac

cum să trec
ceva care nu suferă amânare
din postura asta cu degetele încrucişate
deasupra pieptului
nins cu scântei
timbrat
dar liniştit
după ce am fost unit
cu însăşi motivaţia durerii liber
ca un cartuş ejectat în mlaştina clipei
cum să trec dinspre azi înspre mâine
fără mine
şi când te gândeşti cât timp am schimbat
câtă aşteptare
câte nimicuri de altfel pompoase
şi câtă dreptate aveai tu Rodica
grav când spuneai
cea mai mare bogăţie a omului este vârsta
încordarea arcului
libidoul
şi ce salată bună boef făceai
şi cum mâncam noi în faţa televizorului
maiestuos
cu o curăţenie aparte a cănii de ceai
colorat
era nimic vocea mirosul tău
era nimic? cum să fac
să ies în căutarea nemuririi fără braţe
cum să doresc să prind avionul fericit
fără tendoanele dimineţii
fără speranţă
ca o maşina de scris zvârlită într-un şanţ
aşa cum stau
eviscerat
ca un devot al zborului din fluturi
cum să fac doamne Iisuse pune un disc
de pick-up zgâriat...

psalmul 3

Doamne ridică-mă din adâncul neputinţei mele,
ceea ce am nevoie dăruieşte-mi
dăruieşte-mi Doamne să te iubesc pe Tine
ceea ce este curat ceea ce este bun
întăreste în mine Dumnezeule
mângâie cu puterea Ta ziditoare
ţărâna firii mele celei stricate
Pământ bătătorit cu multe păcate sunt eu
iar florile vieţii nu cresc în cărărea cu umbră
aşa că dă-mi Doamne plug şi bucurie să pot ara
arată-mi Doamne jugul tău ca fiind uşor
cu multe ispite ai lămurit pe robul Tău
Doamne iar el ca un nepriceput împotrivitor Ţie
nu s-a schimbat defel
Fă-mă Doamne om cum am fost
altfel
târâtoarele vor privi mai senine decât mine cerul
Doamne dăruieşte-mi înţelegere
pentru omul de lângă mine dă-mi să Te laud
pentru darul vieţii acesteia
Părinte îndulceşte în mine cu putere cinstea dragostei Tale
Doamne ridică-mă din adâncul neputinţei mele
Doamne dăruieşte-mi viaţă!

de azi pe mâine

ne ducem traiul de azi pe mâine
ca nişte cai educaţi şi de bună seamă
obişnuiţi cu drumul spre piaţă
ne eliberăm din arc
venim dinspre casă
e soare şi poate va fi cald şi suntem
destul de demni
ni se pare
florăreasa ne vinde o natură perfect
destrămată
precum o altă zi o altă şansă
un nou obraz pregătit netumefiat
ca un cearceaf apretat
o cursă moale
spre care să ne târâim piciorul foarte fin
mai beteag
ulcior năpădit de speranţă
ne umplem respiraţia
de un vânt răscolind undeva
pletele noastre brune şi scăpate odinioară
prin catacombe
pe la vreo subsuoară
prin grădina primei iubiri
prin toamnă
pe treptele de la primărie
nu zâmbi chiar şi calviţia asta ar putea
să fie bună la ceva
în sfârşit
ai atâta dreptate cum stai
ca un pom răsădit nici tu nu ştii unde
dar este bine
şi poate va fi cald
şi nepuţinţa asta e o binecuvântare recunoaşte
stai apăsat de un jug
de o umbră de o istorie sidefată
din gură îţi ies florile albe
şi eşti
mai mare decât ai putea să visezi dimineaţa.

în mes legănat

dacă miroşi bine la suflet
o să-ţi muşc mărul
altfel
decât îţi aminteşti tu din cine ştie
ce viaţă
dacă nu
priveşte în sus
pe schelă mi-am atârnat haina
udă
e vânt şi
am plecat să-mi iau parizer muştar şi pâine
la întoarcere
să fii pregătită de viaţa nouă
cum sunt păsările acestea sprinţare

ce mişună
prin copacii desfrunziţi pentru altul.

o stea pe fiecare frunte

Liziera, pădurea de la marginea drumului pe lângă care treceam în goana bicicletelor era aproape înmugurită. Pe jos era un noroi proaspăt întărit ca după deziernare şi reţin că mă durea tulpina penisului din cauza dâmburilor. Ăla nu era drum era o arătură nenorocită o viroagă lungă. Când oboseam de tras la pedale ne dădeam jos, ne ştergeam frunţile cu mâneca, cred că era februarie iar lângă Dunăre se aciuase un pui de primăvară şi cum ne trăgeam noi suflul, ai spus :
- Totul e să te afli într-o poziţie bună.
- Ca un fel de rulment în locaş? Sau ai găsit o postură fericită un triunghi al Bermudelor de Măldăieni în care să dispar ca un bilet într-o sticlă şi sticla să o dau pe gât?
- În viaţă frate că pe cealaltă parte greierii nu cântă. Mă tot consult cu sufletul meu îl întreb dacă ce am făcut până acum are vreo valoare de fapt sunt sigur că nu, urmează doar verdictul, eşti martor, da?, uite aşa, cum stăm şi pălăvrăgim aici pe marginea drumului. Acum, exact acum, trece un tren pentru tine - u uuu - n-ai nici un zvâc? Îţi vine să urci? Nu azi, nu. Era o pildă care spunea nu amâna mântuirea. Avem o vocaţie, există o stea pentru fiecare frunte? Frate la asta mă tot gândesc. Mă frăgezeşte întrebarea asta ca un tocător. Sunt sau nu pentru ceva pregătit. Şi când o să deschid odată ochii? Despre viaţa mea ce pot spune şi mai ales cui? Ţie? Pe de o parte există trenurile astea exagerat de silenţioase iar pe de alta îmi vine în cap pilda cu talanţii. Iisus n-o fi inventat el chiar toate. Trebuie să fi primit ceva educaţie de la taică-su. Şi talantul ăla de la la început nu îl ai o singură dată şi gata. Vine cu picătura dar trebuie să îl vezi fir-ar. Iar orbul...dacă mă gândesc bine este o legătură şi cu orbirea. Moise de exemplu. Să conduci un popor spre un loc geografic fără să vezi, ironia supremă. Dacă înmulţeşti tataltul ai vocaţie te cheamă cineva, nu, dacă n-am, n-am vorba lui Moromete. Şi cu talantul nu-ţi poţi cumpăra nici măcar un anunţ în ziar.
Aveam o sticlă cu vin rose i-am dat dopul afară şi am tras câte un gât
fiecare, seara creştea roşiatică oferind cerului un albastru profund ce mă îndemna la vis pe cărarea dintre câmpie şi rarişte:
- Măi Victore aşa pe râna asta de drum îmi vine în minte omul acela chel, Stalker, un fel de Shivananda cred, pe care îl vedem cel mai mult din pentru că deschide drumul când aruncă înainte o piatră legată cu o aţă. O călăuză de dinaintea lui, care pesemne că ar fi trebuit să intre măcar la sfârşit de carieră în camera adevărului a găsit o ladă cu bani. Total aiurea. Absurd ca adevărul. Ce să mai faci tu cu banii când o viaţă întregă ai arătat altora drumul spre emasculare şi te-ai căznit să scoţi din creier şerpii ca pe nişte molari negri şi împuţiţi? Tu, de exemplu, o să primeşti ceva perversiuni din tot spectrul, nu râde aşa larg, la cât de mult îţi cauţi candoarea... eu, cine ştie? La naiba. Şi cineva spunea că e îngustă cărarea.
Victor a tăcut apoi din când în când îmi mai spunea frate şi ridica ochii ca
şi cum i-ar fi dat de-a dura pe o vale mai de sus în timp ce vinul se cobora în mădulare cald şi prietenos.
Am plecat către casa părinţilor săi tocmai pe la 8 când deja nu mai vedeam
drumul din faţa roţilor subţiri. Am povestit apoi cu bătrânii o bucată bună de noapte. Aveam o atracţie fatală să stau la snoave pe înserat cu sticla de vin în faţă povestind cu oamenii de la ţară. Eram respectat ca un rege. Un rege al colibelor zugrăvite cu verde şi al pisicilor. Când mergeam spre camera în care mă cazaseră trăncănindu-mi picioarele în nişte bocanci galbeni şi lălâi am observat lilieci. Aş fi putut fi şi regele lor.
Înainte de a mă tolăni pe cearceaful alb era o lună mare şi am încercat să îmi cântăresc puţin inima în balanţa zilei. Am încercat să mă rog puţin dar îmi amintesc că urla o cucuvea înfundat, nu departe şi am ridicat mâinile spre cer. Drepte, lungi, ca nişte tibii pe care altul le-ar fi putut oferit ghişeului sus al lumii şi mi-am amintit de spusele sfântului Macarie “destul e să ridici mâinile către Dumnezeu”. Mi-era sufletul însetat!

După aceea au intervenit unele probleme în viaţa mea, multă confuzie şi a trebuit să o iau de la capăt.

pslamul 1

domnul este scăparea mea lui voi spune
scârbele mele
că fratele meu a trădat
de aceea în camera trupului acesta de paie doamne
te voi căuta la tot pasul
pe toate străzile lumii pe coline pe sub pleoapele morţilor
că tu din iadul cel mai de jos
m-ai scos şi m-ai pus în lumină cu încredere ca pe un steag
pe un ţărm argintiu
tremurat dator ca o iederă dar viu
doamne nu m-ai lăsat până în sfârşit
chinuit am fost precum flacăra în care groaza îşi numără anii
rătăcit am fost precum labirintul dintr-un ghem de şerpi în mişcare
pentru că am cunoscut sleirea genunchilor şi zvârcolirea puilor
urletul astupat al soarelui
ghilotina o ştiu pe de rost
cum retează glonţul cum sfârtecă dar tu eşti drept
lumea o cerni după judecata ta în care au loc bogaţii săracii boala
şi stropul de iubire iar eu cred în tine
şi nu mă smeresc pentru înălţare de aceea
nu are loc omul şi nici praful la masă cu tine
cu gândul poftei mereu schimbătoare
că nu voi lăsa neliniştea să mă sape în veac
voi deschide ochii doamne
dimineaţa şi te voi saluta
noaptea va veni şi eu tot aici voi fi de pază
la porţile începutului stau îndremenesc aşa că
scapă-mă doamne de ceasul rău de foc înbunează-mă iartă-mă
domnul dumnezeul meu e scăparea mea
el îmi ştie tinereţile şi înclinările lacrimii
şi mă va auzi înainte de sfârşit.

gânduri pe stradă

mă întorc uneori la locul faptei
încercuit
cu oasele stoarse
eşti un ucigaş veţi zice
unul
prea înţelegător gândesc
fiindcă aş putea totodată trimite
o armată pe acoperişul lumii
să planeze
la fel
cum aş putea sufla într-o păpădie de mai
privind pe fereastră
cerul meu
miroase a sânge închegat sub unghii
deşi
duhneşte a iertare înfiorător
la fel
de bine
cânt la chitară
abia mă aud pentru că muzica nu e
a mea
cum stau tolănit la umbra zidului aproape topit
prins într-o miere
ca un fel de lux al lucrurilor sărmane
în rest
există doar orizontul agăţat de păsări şi el
pare a fi tot rupt în două
ca toate aceste
străzi pe care lăcrimez odată cu oamenii
şi crimele lor mărunte
şi unde
repet mantra mea favorită
care va izbăvi lumea în final
dar finalul vine încet picătură cu picătură
ca şi cum lumea
are nevoie de moarte
ca să vadă ce este ea.

hertzog

pentru a salva pe cineva
trebuie să treci
prima dată
de iadul cel mai la îndemână
de spuză
să te caţări pe scări de frânghii
cu buricele degetelor rupte
abia întrezărit
prin fisura diavolului
seara poţi pune bărbia meterez
deasupra paharului
cu luna ovul văzător până la fund
necruţătoare
chiar dacă poţi derapa
cu briciul pe ceafă răscolind
întreaga copilărie
poveştile cu hansel şi gretel pufuleţii
cu ciocolată sau alte firmituri
vei avea de traversat cvartale
de citit zarurile
pentru a salva pe cineva unul
mai mereu
trebuie să moară încât nu rămâne nimeni
care să depună cauţiunea
nici un frate
dispus să te împrumute binevoitor
e perfect de neînţeles
când ajungi să te salvezi ori să ajuţi
pe celălalt
nu mai e nimeni de faţă să noteze
spasmul culorilor zvârcolirea rezistentă
în cearceaf ca o pată
unde chiar adâncimea terifiantă
imobilitatea vântului
bine şi rău
nu sunt decât un balans liturgic
de pe un picior pe altul.

ecleziastă

vom merge în viitor cu aceleaşi ifose
ca în vis
cu un pachet de ţigări light
în buzunar la spate
în chiloţi
cu viermele verzui şi plin de iniţiativă
cu aceeaşi rădăcină strălucitoare
vom trece
drapaţi de surâsul uriaş al celui slab
dar magic
vom traversa efeminarea
gâfâind prin subsoluri insalubre
voluptăţi de menghină
ne vor urmări pe coridoare
ne vom sfâşia hainele ne vom smulge
părul
privind intens din cealaltă parte
vechile metehne
cum ar fi plecarea apusului la pescuit
paharele astea multe
prin care viaţa trece şi vine
ca un accelerat încolăcit peste moarte
vor rămâne
la gât precum cruciuliţa semiluna
sau steaua care împreunează degetele
peste piept
în aval
vom alerga printre nori şi pulberi
cu respiraţia înroşită
pe o nicovală asemănătoare cu luna
în servitute
vom locui într-un univers tremurat
cu slove
în care ochelarii de soare sunt la mare
preţ
savurând aceleaşi orori
ne vom lecui poate în definitiv să mânjim
tavanul
chiar dacă bancomatele sau adn-ul
vor funcţiona mult
după plecarea noastră
ca nişte degete descărnate întinzând mărul
care se spune că a fost odată oprit.

ah annie

mai ştii annie că am locuit o perioadă la new york
prin anii 70 nu contează
eu mai am acea insignă de la harvard în vitrina
cu mielul de paşte de cozonac uscat
ţii minte ce gelos eram şi cum mă spălam
de 100 de ori pe zi pe faţă
să văd limpede şi pe urmă mă holbam
în oglindă de parcă voiam să mă impresionez
printre chicotelile tale de guguştiuc
trebuia să încep de undeva
erai de bună seamă cea mai deasă iluzie a mea
aveai un tatuaj cu un crin întors
sau un clopoţel care la fel de bine mă trezea
când seara întârzia spre noaptea profundă
nu era nimic exclusiv sexual
cheiurile erau din lemn ud şi apa rodea
aveai părul lung pe atunci
ţin minte cum trânteai cheile în hol împingeai uşa
cu piciorul nu aveam casă
dar pe cuier aveam o pălarie dintr-un fetru gălbui
în anul acela am făcut figuraţie într-un movie
pe atunci trupul nu mă trăda
nu era nici lasciv nici pofticios din cale afară
doar am ridicat un receptorul argintiu şi camera
m-a şters o secundă
am luat puţini bani dar felul tău minunat
de a-mi spune că mă iubeşti
în timp ce îmi venea să mă trag de fustiţă că aşa era
sacoul ăla reiat cu două sliţuri pe laterale la spate
a făcut tot deliciul ultimelor zile scânteietoare
înzăpezite de cald prelinse
cum păreau căştile acelea poliţieneşti printre clădirile
din santa lucia unde ai dispărut inexplicabil după un banal
colţ
împreună cu gemenele alea frumoase rău
probabil evreice şi cu care am trăncănit am râs bine
o noapte rotundă după ce drojdisem în prealabil
puştoaicele erau cel puţin perverse sau nişte îngeri
dar eram confuz
vorbeau despre templul din abdomen despre altare
chivoturi avorturi sau alte adăposturi evanescente
precum cortul acela bătut de vânt
de fapt o terasă cu palmieri pitici
în care ne întorceam şi ne sărutam umerii
după un tur schnell în volkswagenul broscuţă ah annie
ciudat cum trecutul există şi viitorul există
cu toţi înţelepţii măsii agăţaţi pe sârmă la uscat
lângă boxerii mei cu buline roşii
dar nu mai reţin damn carnea ta tare de mulatră
deşi chiar nimic nu mi s-a prăfuit în cap.

dimineaţa cea nouă

aveam un căţel pe care
nu-l mai iubea
nimeni
noaptea parcă vorbea
cu cineva
ca să-şi mai descarce sufletul
în răguşitele
neguroasele stepe
avea şi el o vârstă
ca şi golul meu din piept
ne bucuram amândoi
de fulgi
sub aceeaşi cămaşă
eram cum s-ar spune
ca fraţii
când şi-a tras
glonţul acela sclipitor
direct în cap
tot m-a mânjit cu clorofilă
pe braţe
eram aşa de speriat
încât aş fi vrut să plec în Italia
la muncă
sau în Gangotri
să mă las de fumat
de respirat
de hrana asta putrezindă
aş fi vrut să tac
odată cu el
în carnea mea secretă
să înlemnesc lângă bordura rece
să fiu sărutul
presat
sigiliu de ceară fierbinte
pe ochii lui întorşi
acasă
să nu mă trezesc
să fie pentru noi moartea
o apă amestecată
cu flori împletite
în geamul deschis
spre dimineaţa cea nouă.

Abel şi eu

hai să vorbim despre dragoste
o dată şi încă o dată
fluviu peste inimă fie-ne secerişul
nălucă pe dealuri
hai să şoptim să ne fâlfâim
degetele ca o velă albastră şi verde
să ne prindem de aer în sus
cu laba de gâscă
hai să o facem să ne dăm pe burtă
la vale
ca o izbăvire de toamnă
hai
dar tot ce-mi doresc e să crezi
că mai este o vreme un gong
un surâs venit din urmă
ca fugă spre o îmbrăţişare uşor tristă
până la ultimul Abel.

Anita în vasul Dewar

Totul e inutil. Nimeni nu va înţelege cu precizie ce cred, poate vreun antic dar ei... mai au doar ceva adn prin pulpa caninilor şi atât. Un savant se bucură pentru aterizarea unor roboţi pe Marte. Voi muri, ei vor ajunge şi mai departe. Vor întrerupe viaţa poate printr-o criogenie poate. Vor dori să treacă în viitor datorită progreselor medicale. Ceea ce e foarte foarte trist este că ei cred cu tărie în ceea ce spun. Acelaşi mod de abordare de cruciat, doar un alt unghi. Acelaşi entuziasm criminal. Celule stem, apa şi florile ei, apa aditivată, doamne! Ei cred că organele umane pot avea o viaţă a lor ca nişte piese de bicicletă. Vor să ajungă la un timp dilatat prelins din teoria relativităţii. La o vecinătate prielnică. Taie, extrag, cos, inima de plastic e bună. Pe Marte caută apă, elementele vieţii. Până acolo au putut ajunge deocamdată. Au ochi, urechi, unde şi ecrane subţiri dar ceva umbreşte ca o cataractă. Dupăamiaza mă duc la morgă ca şi cum aş merge acasă sau cel puţin pe verandă şi privesc hoiturile din frigidere. La dau în sus pleoapeleiar unele au ochii albaştri, irisul lor seamănă cu planeta văzută de la distanţă.
Diferenţa dintre mine şi ei este că ne uităm la acelaşi Pământ şi numai eu îi vad respiraţia, eu şi cu anticii mei, chiar dacă suntem la o periferie cu o fată în capătul străzii. Aş putea să mă consider fericit dar doare, pentru că acest suflu închegat în ţărână care ticăie ca o bombă cu ceas temătoare, va deveni un fel de Marte, praf de stele, vorba poetului. Aşa că viziunea lor nu este chiar lipsită de temei ci doar de sens. Totul se pare se va reconverti în verde albastru şi alb cât va mai bate această inimă. Nu se schimbă nimic, doar migrează un fel de sânge către margini şi înapoi, ignoranţa nu creşte, nu scade, de aceea totul e inutil. Mereu m-am gândit că universul este interiorul unei fiinţe, aşa că mâna nevăzută e foarte foarte lungă, prietene.

undeva garduri uluce

zăpada se topeşte
încenuşată
printre tufişuri gunoaie
o vrabie şi o cască de baie
se ţin de mâini garduri uluce
zidul clădirii tuşeşte
izbucneşte verdele
ca o lavă de rai
frunzele se topesc mai apoi
de soare şi clocot
gem prafuite călcâiele
fisurate când
izbucnesc ploile uit
cum izbucneşte zăpada
doar alb ca un plasture
astupă garduri uluce
casca de baie resturile
vrabia se adâncesc undeva

neagră ţărâna tuşeşte
era o fiinţă să ştii că da.