Totul e inutil. Nimeni nu va înţelege cu precizie ce cred, poate vreun antic dar ei... mai au doar ceva adn prin pulpa caninilor şi atât. Un savant se bucură pentru aterizarea unor roboţi pe Marte. Voi muri, ei vor ajunge şi mai departe. Vor întrerupe viaţa poate printr-o criogenie poate. Vor dori să treacă în viitor datorită progreselor medicale. Ceea ce e foarte foarte trist este că ei cred cu tărie în ceea ce spun. Acelaşi mod de abordare de cruciat, doar un alt unghi. Acelaşi entuziasm criminal. Celule stem, apa şi florile ei, apa aditivată, doamne! Ei cred că organele umane pot avea o viaţă a lor ca nişte piese de bicicletă. Vor să ajungă la un timp dilatat prelins din teoria relativităţii. La o vecinătate prielnică. Taie, extrag, cos, inima de plastic e bună. Pe Marte caută apă, elementele vieţii. Până acolo au putut ajunge deocamdată. Au ochi, urechi, unde şi ecrane subţiri dar ceva umbreşte ca o cataractă. Dupăamiaza mă duc la morgă ca şi cum aş merge acasă sau cel puţin pe verandă şi privesc hoiturile din frigidere. La dau în sus pleoapeleiar unele au ochii albaştri, irisul lor seamănă cu planeta văzută de la distanţă.
Diferenţa dintre mine şi ei este că ne uităm la acelaşi Pământ şi numai eu îi vad respiraţia, eu şi cu anticii mei, chiar dacă suntem la o periferie cu o fată în capătul străzii. Aş putea să mă consider fericit dar doare, pentru că acest suflu închegat în ţărână care ticăie ca o bombă cu ceas temătoare, va deveni un fel de Marte, praf de stele, vorba poetului. Aşa că viziunea lor nu este chiar lipsită de temei ci doar de sens. Totul se pare se va reconverti în verde albastru şi alb cât va mai bate această inimă. Nu se schimbă nimic, doar migrează un fel de sânge către margini şi înapoi, ignoranţa nu creşte, nu scade, de aceea totul e inutil. Mereu m-am gândit că universul este interiorul unei fiinţe, aşa că mâna nevăzută e foarte foarte lungă, prietene.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu