vine paştele
răsăritul
pe geam am lipit câţiva fluturi multicolori
e deja şapte seara
pe sub pământ trenurile pline cu morţi
duc în acelaşi punct
precum liniile unei femei anii
sunt un preş de şters pe picioare
pe pereţi am câteva tablouri aceleaşi cărţi
cu coperţi uzate moral
mă gândesc de ce să mai caut
să mai aud
deunăzi o prelată mirosea în soare a urină de cal
atât de frumos
încât mi-a amintit de canistra cu benzină
din care am gustat mai demult la Dîmbroca
adevărul e că vreau să îmi schimb
viaţa
dar nu e nimic de mutat pe afară
nici măcar un copăcel
în fundul camerei mele se adună amurgul
vreau să fiu bun mă gândesc în timp ce
merg pe stradă ca printr-un tunel
poate de aceea cărarea e strâmtă
fiindcă adevărul e un şir de aproximări
e peste tot şi răstigneşte mă rog
în ignoranţa mea este linişte eu bat
eu răspund
uneori îl ating pe cel pe care aş vrea să-l distrug
câţi nu s-au pierdut prin artă
ideologie şi ipocrizie
eu ştiu că nu ştiu ştiu că sunt el şi el este eu
când mă uit noaptea târziu
la băiatul meu cel mic cum îşi trage pătura
şi o strânge între genunchi
de parcă ar îmbrăţişa ceva în paranteză fie spus
aşa procedam chiar eu
înţeleg că nu poţi ţine nici un secret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu