mă întorc uneori la locul faptei
încercuit
cu oasele stoarse
eşti un ucigaş veţi zice
unul
prea înţelegător gândesc
fiindcă aş putea totodată trimite
o armată pe acoperişul lumii
să planeze
la fel
cum aş putea sufla într-o păpădie de mai
privind pe fereastră
cerul meu
miroase a sânge închegat sub unghii
deşi
duhneşte a iertare înfiorător
la fel
de bine
cânt la chitară
abia mă aud pentru că muzica nu e
a mea
cum stau tolănit la umbra zidului aproape topit
prins într-o miere
ca un fel de lux al lucrurilor sărmane
în rest
există doar orizontul agăţat de păsări şi el
pare a fi tot rupt în două
ca toate aceste
străzi pe care lăcrimez odată cu oamenii
şi crimele lor mărunte
şi unde
repet mantra mea favorită
care va izbăvi lumea în final
dar finalul vine încet picătură cu picătură
ca şi cum lumea
are nevoie de moarte
ca să vadă ce este ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu