Liziera, pădurea de la marginea drumului pe lângă care treceam în goana bicicletelor era aproape înmugurită. Pe jos era un noroi proaspăt întărit ca după deziernare şi reţin că mă durea tulpina penisului din cauza dâmburilor. Ăla nu era drum era o arătură nenorocită o viroagă lungă. Când oboseam de tras la pedale ne dădeam jos, ne ştergeam frunţile cu mâneca, cred că era februarie iar lângă Dunăre se aciuase un pui de primăvară şi cum ne trăgeam noi suflul, ai spus :
- Totul e să te afli într-o poziţie bună.
- Ca un fel de rulment în locaş? Sau ai găsit o postură fericită un triunghi al Bermudelor de Măldăieni în care să dispar ca un bilet într-o sticlă şi sticla să o dau pe gât?
- În viaţă frate că pe cealaltă parte greierii nu cântă. Mă tot consult cu sufletul meu îl întreb dacă ce am făcut până acum are vreo valoare de fapt sunt sigur că nu, urmează doar verdictul, eşti martor, da?, uite aşa, cum stăm şi pălăvrăgim aici pe marginea drumului. Acum, exact acum, trece un tren pentru tine - u uuu - n-ai nici un zvâc? Îţi vine să urci? Nu azi, nu. Era o pildă care spunea nu amâna mântuirea. Avem o vocaţie, există o stea pentru fiecare frunte? Frate la asta mă tot gândesc. Mă frăgezeşte întrebarea asta ca un tocător. Sunt sau nu pentru ceva pregătit. Şi când o să deschid odată ochii? Despre viaţa mea ce pot spune şi mai ales cui? Ţie? Pe de o parte există trenurile astea exagerat de silenţioase iar pe de alta îmi vine în cap pilda cu talanţii. Iisus n-o fi inventat el chiar toate. Trebuie să fi primit ceva educaţie de la taică-su. Şi talantul ăla de la la început nu îl ai o singură dată şi gata. Vine cu picătura dar trebuie să îl vezi fir-ar. Iar orbul...dacă mă gândesc bine este o legătură şi cu orbirea. Moise de exemplu. Să conduci un popor spre un loc geografic fără să vezi, ironia supremă. Dacă înmulţeşti tataltul ai vocaţie te cheamă cineva, nu, dacă n-am, n-am vorba lui Moromete. Şi cu talantul nu-ţi poţi cumpăra nici măcar un anunţ în ziar.
Aveam o sticlă cu vin rose i-am dat dopul afară şi am tras câte un gât
fiecare, seara creştea roşiatică oferind cerului un albastru profund ce mă îndemna la vis pe cărarea dintre câmpie şi rarişte:
- Măi Victore aşa pe râna asta de drum îmi vine în minte omul acela chel, Stalker, un fel de Shivananda cred, pe care îl vedem cel mai mult din pentru că deschide drumul când aruncă înainte o piatră legată cu o aţă. O călăuză de dinaintea lui, care pesemne că ar fi trebuit să intre măcar la sfârşit de carieră în camera adevărului a găsit o ladă cu bani. Total aiurea. Absurd ca adevărul. Ce să mai faci tu cu banii când o viaţă întregă ai arătat altora drumul spre emasculare şi te-ai căznit să scoţi din creier şerpii ca pe nişte molari negri şi împuţiţi? Tu, de exemplu, o să primeşti ceva perversiuni din tot spectrul, nu râde aşa larg, la cât de mult îţi cauţi candoarea... eu, cine ştie? La naiba. Şi cineva spunea că e îngustă cărarea.
Victor a tăcut apoi din când în când îmi mai spunea frate şi ridica ochii ca
şi cum i-ar fi dat de-a dura pe o vale mai de sus în timp ce vinul se cobora în mădulare cald şi prietenos.
Am plecat către casa părinţilor săi tocmai pe la 8 când deja nu mai vedeam
drumul din faţa roţilor subţiri. Am povestit apoi cu bătrânii o bucată bună de noapte. Aveam o atracţie fatală să stau la snoave pe înserat cu sticla de vin în faţă povestind cu oamenii de la ţară. Eram respectat ca un rege. Un rege al colibelor zugrăvite cu verde şi al pisicilor. Când mergeam spre camera în care mă cazaseră trăncănindu-mi picioarele în nişte bocanci galbeni şi lălâi am observat lilieci. Aş fi putut fi şi regele lor.
Înainte de a mă tolăni pe cearceaful alb era o lună mare şi am încercat să îmi cântăresc puţin inima în balanţa zilei. Am încercat să mă rog puţin dar îmi amintesc că urla o cucuvea înfundat, nu departe şi am ridicat mâinile spre cer. Drepte, lungi, ca nişte tibii pe care altul le-ar fi putut oferit ghişeului sus al lumii şi mi-am amintit de spusele sfântului Macarie “destul e să ridici mâinile către Dumnezeu”. Mi-era sufletul însetat!
După aceea au intervenit unele probleme în viaţa mea, multă confuzie şi a trebuit să o iau de la capăt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu