Pata cafenie

Vizualizez corpul gol imersat în apă - un pahar plin pe marginea mesei. Microrganismele astea mici și dependente amenințate de foamete și extincție încercând cu tenacitate să treacă de marginea universului.
Scursori și ulcerații.
Liniștea adevărată nu e albă și rece nici limpede - ci cafenie și fărmicioasă precum oasele amestecate cu pământ.
Pământul dinăuntru unindu-și palmele cu cel dinafară.
Ce faci tu când nu exiști? Când stai cu podul palmei rezemat de blatul de la bucătărie și dintr-o dată, cu mâna stângă, duci o țigară spre gură?
Cine mai ești când vorbești despre măsura durerii?
Autoritatea ta mă suprimă mai ales când primești ce nu îți pot oferi.
Vizualizez o zi cu păpădii înflorite cu milioane de ochi că niște sori minusculi.
Vizualizez genunchii tăi tociți ca niște genunchi de înger.

Oare Marx lenevea?

Privesc din bungalawul meu din jungla tropicală prin parbriz privesc prin ușa de sticlă, bungalawul se lichefiază curge prin mine, eul meu este și nu este mirat, ca o pisică în fața oglinzii. Aici.
Privesc trecătorii. E 6.30.
Ce-i scoate din casă în lumina rece?
Mă gândesc dacă părinții lor s-au iubit.
Adolescenți cu rucsace mici, fete cu ochelari merg pe jos undeva.
Oameni care învață sau care muncesc.
Oare Marx lenevea dimineața? Papagalul Ario mă ciupește de ceafă.
Capul retezat a lui Marx a prins rădăcini, din orbitele craniului iese un răsad de tomată. 

Zero prana, firav.
Și bungalawul meu e roșu, ca o păpușă emoționată.

Mi-a rămas mult spațiu

Nicio persoană nu a avut nevoie de tot sufletul meu. Un Mesager, care să-mi aducă din cruciadă o vorbă de viață sau de moarte, o mână întinsă precum cea a abatelui Faria.
Nimeni nu mi-a spus așa, pătrunzător ca un viscol în Antarctica: te iubesc. Nimeni nu a intrat în inima mea cum ai intra călare în biserică.
Mi-a rămas mult spațiu.
Oamenii nu pun prea mare preț pe sufletul meu.
Sufletul meu umblă ca o stafie fără trecut.

Malena

Am o gogoașă atomică, e atât de obscură încât niciuna dintre marile puteri ale lumii nu a aflat de ea.
Mosad, CIA, baliverne. International Agency of cucu baau.  Sunt oameni.
Merg pe stradă ca un ciclop biblic deghizat în fată.
Am o fustă galbenă, strălucesc din toate încheieturile, sunt o armă catifelată de distrugere în masă. Pe urmele mele echipele de la criminalistică cern praful.

La dentist

E gata implantul de os de maxilar de crocodil de Nil, mă pregătesc pentru măselele de kriptonită și-o dată o să mușc și-o să sfârtec! 

Da' de unde naiba iau ăștia os de maxilar de crocodil,? că nu se cultivă în seră. Poate o să îmi dea țeapă și de data asta. De fapt, numa' în visele mele am luat țeapă.

Integrala blue

Prietenul meu chilian Jesus și-a revenit primavara, Buddha s-a născut și iluminat tot primavara, poate fi o coincidență?

Eu mănânc crispy și creierul meu e un mușuroi de șerpi. În ochii mei lovește năprasnic o coadă de pește dar nu oricum. În toate celulele, ca o deshidratare. Cineva care seamănă izbitor cu mine vrea un sens, un înțeles, o ieșire. Este o eroare benefică?

Stau la masă, cu fața orientată spre ușă ca don Corleone.  Nimic nu-mi scapă, deși privesc în pământ. Mă așteaptă după colț, pregătit, un Masserati cu propulsie hipnotică.
Vă rog să-mi dați un ban pentru carburant.
Vă rog să cumpărați un poet. 

Dacă sunteți milionari, desigur.

Privește în pământ și nu am ce face cu el.

Din poziția asta negeometrică și posibil posomorâtă iau fața în mâini și o mototolesc ca pe o pagină de care nu sunt mulțumit.
Eiii, asta e ea.
Șerpi mei se oglindesc în iarbă. Se aude un foșnet, reverberații. Șoapte.

A fost superlună, primăvară și poetul a stat cuminte cu ochii în cafea așteptând mila. 

Un dans după o bucată muzicală închipuită nu poate fi o coincidență.

Ca și blueheterodina.

Nu e de ajuns un ecou

Acum, când s-a lăsat tăcerea, totul e clar, ca după furtună. De-aș fi spus cărămizilor acelea: nu e de ajuns un ecou! Prin tăcere se poate vedea, ca printr-o paradoseală transparentă, urletul tău dezarticulat. E o formă de echilibru, un baros rezemat de retina mea.

Uneori cobor în camera noastră și în păr am cristale de gheață.
Înapoi nu este viață.
Eu sunt emană o mireasmă fantastică în cel ce nu este. Acum lacrimile cad în sus, în cea mai blândă tăcere. Fantoma întregului are o floare îndesată ca un țăruș în inimă.

Viziunea Denisei

Of, viața asta poate fi plină de contradicții neplăcute. Se înroși deodată și dispăru încet, ca în depărtare. Urmele ei erau șterse de ploaie. Dar, în buza peretelui apăru o floare de colț micuță, modestă și celestă. Ghinionul ei salvator fu chiar șobolănoaica Denisa, care o înfulecă cât ai zice pîs.
Șobolanoaica Denisa era extrem de precaută și noaptea inspecta clasele școlii normale din localitate. Dar acum era în etate și, cu vârsta, devenea tot mai puțin curioasă. Atât de puțin curioasă încât de cele mai multe ori viața ei se regăsea într-o banală legănare din bot. Viața ei într-un anume sens era mai de calitate decât cea a oamenilor, pentru că urma niște proceduri fixe, de la care nu se abătea un milimetru. Știa puține, dar le știa bine. De pildă drumul de la școală la biserică, îl parcurgea ca un soldat în trupele SEALS. Sub lună e un câmp minat.
În biserică se simțea în siguranță. Lemnul de la iconostas era bun, dar o făcea să râgâie și nimic nu e mai periculos decât să te dai de gol. Într-o noapte ploioasă se hotărî să se cațere pe ancadramentele zugrăvite ale unei ferestre. Se uita pe geamul oval și ploua ca-n luna lui marte. Dar ea nu avea un cuvânt pentru ploaie. Vedea acoperite de valurile de apă ce spălau sticla un perete alb și acoperișul școlii. Dar ea nu știa ce e aia o școală, un acoperiș și cu atât mai mult o biserică. O apucară niște frisoane pe acel pervaz și începu să sughițe. Pe urmă strănută. Știa puține lucruri își spuse dar le știa bine. Auzi deodată un chițăit care însemna nici mai mult nici mai puțin: am nevoie de tine. Nicio altă nuanță. Se uită în toate părțile, se răsuci și nimeni, nici un obiect mișcător, doar ploaia enervantă. Sunetul diferit, ca o smulgere, părea să iasă din icoane. O serie de personaje pictate ieșiră ca fumul din lemne, precum sufletul lor, se prinseră pe după umeri și începură să danseze. Deasupra, ca o diademă, dansau sărutările. Zumzetul ploii părea un acompaniament bun, poate chiar sursa dansului. Personajele se mișcau fără sus și jos și ochii Denisei se dilatau de parcă avea febră.

Strada mea

Strada mea e plină de cratere dar e o simplă stradă. În fiecare zi când balansez pe marginea gropilor mă gândesc la Sunset Boulevard. În depărtare e o sperietoare care seamănă cu un palmier. Deși merg încet copiii cu ghiozdan în spate mă privesc temător poate cred că eu am fuzionat cu mașina. Îi privesc cu afecțiune. Mă gândesc că mintea e un pilot automat, poate nu vor ști să aleagă, poate întrebările se vor sfârși și vor intra pe modul kamikaze de periferie.

Surioara

Dacă aș fi avut o soră mi-ar fi plăcut să mă tachineze.
Eu, să stau ca un buddha mic și burtos și ea să îmi îndese un pai în ureche.
Sau să ia apă în gură și să mi-o sufle între ochi. Să mă tragă de obraji și să am, când vreau, obraji de boxer. De câine rasa boxer.
Să îmi dea un șut pe sub masă. Dacă există reîncarnare sigur o să am o soră sau eu voi fi sora. Va fi creația mea.

Gorila

Mă bat cu pumnii în piept ca o gorilă, presupunând că așa face. Ceva îmi spune că e o trivialitate strecurată în mintea mea. Urlu de fericire gândindu-mă cât sunt de deștept, deși sunt cam chior, 
totuși văd perfect cât ești de frumoasă.

Gladiatorul

Facebook e noul Coloseum. Prietenii mei stau în tribunele hiperetajate. Unii au AC. sau DC. Tot confortu'. Au VR.

Eu sunt un umil gladiator venit de la țară, dezrădăcinat, miop și puțin dezorientat, dar lupt pentru glorie sau libertate. Când mă plictisesc de una lupt pentru cealaltă.

Dușmanii mei sunt ca mine și ei. Uneori mai vine un leu. Nu contează prea mult. Unii din prietenii mei iubesc lupta. Au binocluri mici de teatru și exclamă înfundat.

Îmi aruncă în praf (eu iubesc prafu') câte o inimioară, dar până ajunge la mine pare un deget îndreptat în jos. 

Îmi privesc brațele șiroind îmi privesc crimele și mă gândesc ce e mai de efect: sângele, sau poezia?

Un singur lucru

Tot weekendul Victor se foi când pe o parte când pe alta. În cele din urmă se hotărî să se ridice în șezut, îndreptă spatele și încercă să consume acea negativitate, lentoarea care te trage înapoi. Se gândi la atitudine.
Vreo două zile se simțise ca peștele înțepat în barbă cu un cârlig.
I se bătea în piept un chiron de fier ruginit, de parcă ar fi fost vampir, dar nu era. Nici măcar unul energetic, deși peste tot un singur lucru îl interesa: o sclipire specială în ochii unui necunoscut. Nimeni prin preajmă.
Poate tu te cauți pe tine
și el a furat mireasa?
Nu ești sub piele ți-a spus. Prinsă între două oglinzi sau între două lamele ca-n Superman cu Cristopher Reeve te rostogolești necontrolat prin sânge de când ai fost expulzată (cineva a greșit?).
El nu se gândește la tine. Ești o prezență și atât. Dar o prezență care debutează cu lumina conștiinței.

Ceva de la viață

Toată lumea vrea ceva de la viață.

Mie îmi plac oamenii care nu vor nimic și chiar când vor ceva e îngropat într-o flacără.
Oamenii care nu vor nimic au un fel de paloare ce se răsfrânge peste tot corpul. Ca o lumânare pe lângă atâtea cutii goale.

Feminin vorbind,

mie nu prea îmi plac oamenii.

Barcelona

În occident am văzut mulți bătrâni și nu aveau privirea căzută. Poate nu fusese înfrântă. Am văzut bătrâni sereni în scaunul cu rotile pe faleza mediteranei.
Într-o zi caldă, în Barcelona, am văzut o femeie bătrână așezată într-o fereastră și m-am gândit la acest tablou.
M-am gândit intens la gândurile ei și nu avea nici unul. Avea doar o stare care îmi transmitea fără nicio pulsație că timpul ei a trecut.
Într-o anume măsură era mai prezentă, mai modernă chiar, decât tinerii gălăgioși din piațeta de visavis.
În ochii ei orașul era o carte care se scria singură. Tăcerea ei plutea pe deasupra creației.

Nu poți să-mi dai nimic nu pot să-ți dau nimic acum când tot ce am se scurge spre tine ca lava din adânc.
Poeții care îmi plac fac aceleași lucruri.
Unii sunt foarte tineri alții au și murit. Ei toți sunt prietenii mei niște săgeți trase în noapte.
Nu înțeleg de ce lupt pentru viața mea poate are un sens. Poate lupt pentru viață.

Poate am pierdut împreună o stea.

Pacea cu vals

Când am fost la Viena am intrat într-o cafenea care emana stil m-am așezat la fereastră să privesc strada. 

Pereții exteriori ai clădirilor semănau cu cei ai colegiului Ștefan din urbea mea natală aceeași amprentă de bocanc. 

Razele soarelui se strecurau în interior împuținate din cauza reflexiei dar cu atât mai puternice. 

A început valsul sau polca de Strauss tatăl sau fiul. 

Aparent eram în rai. Cafeaua avea un gust de o gravitate istorică. 

Și atunci m-am gândit la chipul acelui țăran, la toate crimele comise în Ardeal și peste tot în numele raiului.

M-am gândit că e specific imperiilor e karma lor.

Îmi strecor călcâiele în nisipul fierbinte
Presar din palme nisip peste picioare
Peste piept
Îmi torn nisip fierbinte în nas
Am un păr abraziv.

Voi fi îngropat de tehnologie.
Aud zumzetul prafului.
Capul meu e un mușuroi.
Viața mea va fi în curând demodată.
Doar în ochi probabil nisipul nu-și va clama victoria.
Prin orbite va crește acea mult așteptată buruiană.

Tactil

Fiecărui părinte îi lipsește
Câte un dinte
Mie îmi lipsesc o droaie
Mă duc la stomatologie
Pentru ultima orgie
Merg pe stradă merg pe bandă
Am un copil și un pupil
Sunt un miriapod schiop deci infantil.

La poarta întreprinderii

În apus de soare când nu te mai doare, adică ți se rupe,
cu mâinile în buzunare. 

Cu șapca pe ochi și zâmbetul înghițit.

Ai mâncat n-ai mâncat, ai băut n-ai băut, stai în fața unei porți de întreprindere care a fost odată mare. 

Tu, ai fost odată mic. Din neputință te topești în cladiri. Din neputință totul e bine acum.
Când soarele pătrunde într-un spațiu ca de furnal carnea ta roșie e o vioară. 

La fiecare bătaie a inimii se aude un sunet.

Animalul

Războaiele se câștigă în imaginație de aceea caut cu asiduitate rezolvarea. Un avantaj. Caut să înțeleg ce ar putea fi luminos în  această situație. Chiar în acest sms. Prietenii mei din copilărie au părul alb, fața buhăită, o țigară în bot și nu mă recunosc. Au ochii neschimbați, atât.
Am înțeles din lecturi dar și din ravagiile făcute, că mintea e un animal. Unii spun că e o maimuță, alții un cal nărăvaș sau e o pasăre albastră. Ultima e cea mai rea. Nu știu cum să o caracterizez. Am vrut să spun că e o supă care dizolvă toate personajele. Am vrut să mă gândesc la ea ca la un crocodil, pentru că are a doua mușcătură ever în daN pe cm pătrat. Dar cum să domesticesc un crocodil? presimt că asta mi-ar rezolva problemele. Dimineața sunt cel mai aproape, pentru ca o iau de la capăt. Cineva mi-a spus că sunt un poet adevărat, ceea ce înseamnă că numai adevărul e tangibil cu poetul din mine. Totuși, imediat ce spun eu, audiența se încovoae de greață și mie mi se face la fel. Poate poetul e un animal și el, da, așa e, umblă prin lume ca un purcel printr-un lan.
Am impresia că nu sunt un animal, nici sălbatic, nici domestic, nici poet, nici cetățean, nici părinte, nici altele. Nimic din toate astea.
Uneori mintea e o țestoasă bătrână pe o insulă misterioasă în ocean. Acolo ea e o reflexie și atât.

Insula misterioasă

Am 51, nu prea am încredere în mine,
scriu poezie dar aș scrie proză, mulți mă întreabă și eu chiar, dacă asta e poezie.
Îmi spun că trebuie să fie.
Mă pricep la poezie și la construcții, doar la astea două, dar nu am prea multă cultură sunt puțin leneș, sau nu am destulă ambiție.
În orice caz ceva e în neregulă cu mine, am un fel de spaimă, o făclie, ba nu, o falcă de rechin care defilează circular pe nesfârșitul ocean din piept. Și tresar, ca Bacovia când se gândea dacă a tras puntea de la mal, sper să îmi amintesc bine.
Am ceva fantezie și cu cunoștințele mele de inginer mă gândesc să construiesc o insulă misterioasă pe care să o dau gratis cui vreau eu.
Am 51 dar nu știu ce vârstă am.
Dacă nu știu eu, nimeni nu știe.

În rest, noapte bună tuturor celor care m-au încurajat să mă gândesc la speranță. Marilor spirite în special.

Inima mică

În inima mea mai este o inimă. O inimă micuță și verde care râde de i se zguduie buricul de inima cea mare. În fapt, ea știe că despre ea este vorba în scripturi sau în romanele cavalerești, când se spune: are o inimă mare. Această inimă mică e incasabilă, deci urăște expresia: mi-a zdrobit inima. Inima mea mică strălucește și-n somn și cerul meu e ca o pajiște verde pe la munte. Dar nu e. Inima din piept ia și dă, e destul de echilibrată. Inima micuță doar dă. Ăsta e defectul ei. Și dacă te prinde un hoț cu inima deschisă(?) o fură și nici nu-l prinzi.
Stau și mă gândesc dacă toți au două inimi, pentru că am auzit iar expresia: om fără inimă. Deci au numai una. Sau cealaltă le-a fost furată? Inima mea cea mică are un cap de șarpe dar e un șarpe blând, cum e șarpele casei.
Câteodată vorbesc cu ea ca și cum aș avea în palme un glob magic.

Omul din compartiment

Într-un compartiment de tren din creierul meu mic, pe o banchetă stătea un domn cu aer modest, cu mustață, care repeta în sinea lui: viața e o guma de mestecat? Cât se mai poate întinde și, dacă faci baloane pocnesc?
Nu e nevoie de reciclator își spunea. Avea o pălărie de fetru neagră, cu boruri largi și de fiecare dată când cineva deschidea ușa compartimentului aștepta o palmă peste obraz. Indiferent de fenomenologia situației și personajelor, el își scotea respectuos pălăria și din pălăria neagră ieșea un iepuraș roșu. Omul meu costeliv cu ten măsliniu, cu ochi mari cafenii, cu pomeții supți, mesteca imperturbabil gumă de mestecat cu mentol și baloanele uneori i se lipeau de nas.

Luminile camioanelor

Am înconjurat de două ori orașul în căutarea unui deal. Cărăbușii - năuci - se izbesc de geam. Stau singură în mașină și ascult neliniștea câinilor.
(Isteria apropiată mixată cu tânguirea de peste lacuri.)
Luminile camioanelor suprapuse miop peste cele ale orașului îmi fac bine. Am găsit un deal. Mă opresc, singurătatea îmi curge din nas ca un fir lichefiat de păr alb care se îngroapă în asfalt. Atunci când nu mă aude nimeni țipătul meu crapă oglinda. Hei oameni! Ce e cu voi? Am nevoie de o pârghie.
Dacă aș fi găsit? I-aș fi stat cu dantura în esofag. Aș fi fost un vampir dulce deghizat în balerină.

Cărăbușii se lovesc de geam - o turmă demonizată de bizoni. Dintr-un Volkswagen coboară un preot înalt, îl recunosc după patrafirul auriu. Se îndreaptă spre ușa bisericii. Merge la muncă. Întunericul e o distopie boreală. Lumina e mai valoroasă noaptea. Uneori încălzește.
Mă gândesc la curaj. La eșec. La alegeri. Insta, twitter, facebook, alcool, prostituție, jocuri, plictiseală, droguri, mașini, viruși,  delicatese, concedii, guru, reclame ș.a.m.d. 

Norul de cărăbuși s-a îndepărtat. De fiecare dată când am murit am devenit mai necruțătoare. Nimic nu m-a anihilat. Am o misiune ultrasensibilă și multe vieți. Sunt un cărăbuș de cobalt, un judoka, după proverbul ce nu te omoară de tot de face mai puternic. Eu sunt dovada.

Kusher

[  ] Stau pe bancă în parcul central și mănânc o felie de ceafă de porc
Porumbeii descriu volute în lumina încrezătoare. Porumbeii vorbesc despre Kant.
Sper să fiu transparent să nu fiu recunoscut. Să nu fiu.
[  ] La casetofonul stereo dolby negru ca smoala cântă Hora mea moldovenească.
Viorel cioplește o lingură din lemn de cireș.
Ceafa are piper o scuip.
[  ] Mă numesc Alex și stau pe o bancă. Sunt internat în acest oraș.
Cred în picioarele mele. Trebuie să fiu ce mă ucide. Lumina mă ucide. Întunericul regenerează.  Cred în zodiac. Cred în sticla de lapte.

[  ] Timpul și locul sunt inamicii identității, dar chiar și acest lucru merge direct la țintă.
Eu sunt Alex cel care se scălda la arteziana din centru. Am deșirat toate casetele audio în dormitorul meu un baldachin care miroase a proaspăt de la tencuiala udă și de la pișat.
[  ] Ținta - un monstru micuț - ca un nou născut de care mi se face milă.
Aș lua din tine un fir și te-aș scoate din labirint ca dintr-un ceas mecanic cu rubine.
Moldovencele sunt de două feluri și nu-mi plac. Au prea puțină finețe.
[  ] Porumbeii mănâncă kusher ocolesc carnea de porc.