Nu e de ajuns un ecou

Acum, când s-a lăsat tăcerea, totul e clar, ca după furtună. De-aș fi spus cărămizilor acelea: nu e de ajuns un ecou! Prin tăcere se poate vedea, ca printr-o paradoseală transparentă, urletul tău dezarticulat. E o formă de echilibru, un baros rezemat de retina mea.

Uneori cobor în camera noastră și în păr am cristale de gheață.
Înapoi nu este viață.
Eu sunt emană o mireasmă fantastică în cel ce nu este. Acum lacrimile cad în sus, în cea mai blândă tăcere. Fantoma întregului are o floare îndesată ca un țăruș în inimă.