Luminile camioanelor

Am înconjurat de două ori orașul în căutarea unui deal. Cărăbușii - năuci - se izbesc de geam. Stau singură în mașină și ascult neliniștea câinilor.
(Isteria apropiată mixată cu tânguirea de peste lacuri.)
Luminile camioanelor suprapuse miop peste cele ale orașului îmi fac bine. Am găsit un deal. Mă opresc, singurătatea îmi curge din nas ca un fir lichefiat de păr alb care se îngroapă în asfalt. Atunci când nu mă aude nimeni țipătul meu crapă oglinda. Hei oameni! Ce e cu voi? Am nevoie de o pârghie.
Dacă aș fi găsit? I-aș fi stat cu dantura în esofag. Aș fi fost un vampir dulce deghizat în balerină.

Cărăbușii se lovesc de geam - o turmă demonizată de bizoni. Dintr-un Volkswagen coboară un preot înalt, îl recunosc după patrafirul auriu. Se îndreaptă spre ușa bisericii. Merge la muncă. Întunericul e o distopie boreală. Lumina e mai valoroasă noaptea. Uneori încălzește.
Mă gândesc la curaj. La eșec. La alegeri. Insta, twitter, facebook, alcool, prostituție, jocuri, plictiseală, droguri, mașini, viruși,  delicatese, concedii, guru, reclame ș.a.m.d. 

Norul de cărăbuși s-a îndepărtat. De fiecare dată când am murit am devenit mai necruțătoare. Nimic nu m-a anihilat. Am o misiune ultrasensibilă și multe vieți. Sunt un cărăbuș de cobalt, un judoka, după proverbul ce nu te omoară de tot de face mai puternic. Eu sunt dovada.