În inima mea mai este o inimă. O inimă micuță și verde care râde de i se zguduie buricul de inima cea mare. În fapt, ea știe că despre ea este vorba în scripturi sau în romanele cavalerești, când se spune: are o inimă mare. Această inimă mică e incasabilă, deci urăște expresia: mi-a zdrobit inima. Inima mea mică strălucește și-n somn și cerul meu e ca o pajiște verde pe la munte. Dar nu e. Inima din piept ia și dă, e destul de echilibrată. Inima micuță doar dă. Ăsta e defectul ei. Și dacă te prinde un hoț cu inima deschisă(?) o fură și nici nu-l prinzi.
Stau și mă gândesc dacă toți au două inimi, pentru că am auzit iar expresia: om fără inimă. Deci au numai una. Sau cealaltă le-a fost furată? Inima mea cea mică are un cap de șarpe dar e un șarpe blând, cum e șarpele casei.
Câteodată vorbesc cu ea ca și cum aș avea în palme un glob magic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu