Războaiele se câștigă în imaginație de aceea caut cu asiduitate rezolvarea. Un avantaj. Caut să înțeleg ce ar putea fi luminos în această situație. Chiar în acest sms. Prietenii mei din copilărie au părul alb, fața buhăită, o țigară în bot și nu mă recunosc. Au ochii neschimbați, atât.
Am înțeles din lecturi dar și din ravagiile făcute, că mintea e un animal. Unii spun că e o maimuță, alții un cal nărăvaș sau e o pasăre albastră. Ultima e cea mai rea. Nu știu cum să o caracterizez. Am vrut să spun că e o supă care dizolvă toate personajele. Am vrut să mă gândesc la ea ca la un crocodil, pentru că are a doua mușcătură ever în daN pe cm pătrat. Dar cum să domesticesc un crocodil? presimt că asta mi-ar rezolva problemele. Dimineața sunt cel mai aproape, pentru ca o iau de la capăt. Cineva mi-a spus că sunt un poet adevărat, ceea ce înseamnă că numai adevărul e tangibil cu poetul din mine. Totuși, imediat ce spun eu, audiența se încovoae de greață și mie mi se face la fel. Poate poetul e un animal și el, da, așa e, umblă prin lume ca un purcel printr-un lan.
Am impresia că nu sunt un animal, nici sălbatic, nici domestic, nici poet, nici cetățean, nici părinte, nici altele. Nimic din toate astea.
Uneori mintea e o țestoasă bătrână pe o insulă misterioasă în ocean. Acolo ea e o reflexie și atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu