Viața merită trăită și în spatele unui perete de sticlă, aici unde mi se zbate inima ca un mormoloc cu o secundă de viață.
Aici, în nordul României zugrăvite
m-am născut în 1970. Aici am copilărit cu pantalonii peticiți în genunchi, aici am patinat, am înotat, am boxat, am alergat, aici am învățat, am citit, am jucat tenis, am mers de mână cu o fată și aveam un sacou reiat peticit în coate.
A fost un oraș frumos sau la unison cu anii mei frumoși.
Am lipsit o vreme, dar aici era mama. Acum la Suceava este inima casei mele.
Am cinzecișiceva de ani și am început să evit clădirile. Lucrurile prea bine cunoscute sunt un adevăr prea aglomerat.
În fiecare zi mă mișc ca o insectă într-un borcan.
Cerul e atât de aproape, e un tavan de sticlă groasă montat exact deasupra turlei de la Catedrală.
Am devenit imposibil ca om, la fiecare pas compar prezentul.
Dacă ar fi cerul Italiei sau cerul din San Francisco Bay altfel ar sta lucrurile.
Nici eul meu n-ar fi același eu.
Dar, în orașul acesta mi-am scris textele lipsite de încredere și când le-am scris m-am gândit să nu stârnească milă, mai mult decât la ce aș fi avut de spus.
Ca să revenim, merită să trăiești și la închisoare, merită să trăiești chiar și hăituit de datorii, cu atât mai mult
merită să trăiești în spatele unui perete de sticlă.
Nu toți trebuie să atingă lucrurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu