Mierla

Într-o bună zi vei ajunge în fața ușii mele. Totul se va petrece firesc, cum ai întoarce pagina o dată la o mie de ani. Chipul tău se va clătina, poate se va  zbate ca o piatră sub curgerea apei. Vei veni să mori, pentru că undeva e o inimă neagră care îți spune: ca să trăiești trebuie să-ți ucizi jumătatea. Vei deschide ușa și vei vedea o jumătate de mierlă zburînd  pe cerul meu. Cum zburătăcește, din aripa dreaptă o să împroaște tot cerul cu sânge.
Mă vei strânge ușor de mână.
Vei fi eu. Voi fi eu.

Am fost tu. Ai fost tu.
Dar, pentru că cerul nu e un simplu tavan ci mai degrabă o întreagă relație, stropii de sânge se vor duce, se vor îndepărta, vor ajunge să fie stelele noastre roșii.
Pe cerul meu bate inima neagră. E o inimă perfectă care nu acceptă slăbiciunea. Jumătatea de mierlă visează un cer paralel în care trilul ei e întreg. Niciodată două jumătăți nu sunt un întreg.
De pildă el, trebuia să o suprime primul. Ea știe și tace și sacrifică trilul ei frumos de mierlă. Pe cerul ei bate inima aceea neagră ca o mitralieră, o dată la o mie de ani.