Lumea postmodernă, bântuită de Dumnezeul negat, este aflată în faţa unei dialectici a acceptării Lui, este pregătită să-şi consume istoricitatea şi să se desfăşoare pe un făgaş al acceptării umbrelor. Volumul de poeme „abel şi eu”, al trei-lea din evanglelia lui Dan C. Iordache, apărut anul acesta la Editura timişoreană, Brumar, pare să ne introducă, de la bun început, într-un bloc al recuperării fiinţei, într-un spaţiu în care „pământul ne trage după el” pentru că locul cel mai potrivit pentru OM este casa lui Dumnezeu. Pe bună dreptate, poetul deschide volumul de poeme cu un citat din M. Eliade, „dacă Dumnezeu nu există, totul este cenuşă”. Totuşi, autorul de faţă nu va trebui aşezat în rândul poeţilor religioşi, canonici, pentru că poezia lui, nu este una a bisericii, nu este una în care mirul şi tămâia au închipuiri şi mirosuri monahice, ci mai curând, lirica liturghiei poeziei suceveanului, Dan C. Iordache, se desfăşoară sub auspiciile cotidianului laic, un cotidian în care se vieţuieşte dimpreună cu păcatul şi suflarea divinităţii. Dacă desfacem titlul volumului în fragmente şi îl analizăm, vom constata că în ebraică „abel” – Hevel înseamnă suflare, şi că de aici reiese că între poet şi suflare se stabileşte o ordine esenţială întru realizarea Poeziei, care este în strânsă relaţie cu Dumnezeu, adusă acestuia drept jertfă. Poetul sucevean înţelege că lumea în care trăieşte este una a sacrificiului, în care sunt chemate să îşi dezvelească rostul toate fiinţele care construiesc acest peisaj al familiei şi al echilibrului binecuvântat, de aceea, poezia lui este construită pe crezul câtorva teme fundamentale, care îl definesc bine ca poet: Iubirea, familia, religia, păcatul, cotidianul, timpul şi moartea. Între abel şi poet se instaurează o relaţie lupasciană, am putea spune, bazată pe disciplina lui şi / şi, pe relaţia de schimb energetic. Suflarea dinspre Dumnezeu îl locuieşte pe poet, iar acesta la rândul lui îşi serveşte suflarea drept jertfă, dăruire. Pe de altă parte, aşa cum bine observă scriitorul Vasile Andru, pe coperta IV a cărţii, există şi un alt sens pe care l-am putea atribui aici, anume „abel versus eu”, adică suflarea împotriva eu-lui, care aici, înseamnă, împotriva eu-lui poetic sau împotriva fiinţei. Dacă suflarea capătă sens deconstructivist, aşa cum pare el să fie dezvelit de majoritatea postmoderniştilor, atunci eu-ul se află în vecinătatea noţiunii de păcat. Totuşi, ne spune poetul că „iubirea are fructe la îndemână în fiecare zi”, sau că atâta vreme cât apa (geneza) „trimite scrisori către noi”, sau că „cerul meu e-aproape vindecat / după dansul din buric al tăcerii”, atunci putem spune că trăim înţepeniţi de dragoste: „tot aşa / după primul viraj / lumina e altfel / omul ca om tu şi lumea asta / ca o piele de şarpe / lepădată / printre stânci / până la urmă ai putea trăi acolo sus / înţepenit de dragoste / ignorat de întreaga birocraţie / ca o dezintegrare / fără un nume / într-o diluţie imensă precum rugăciunea”, (Vocea). Pe de altă parte, lumea lui D.C.I. este una compusă de vecinătăţi, fie ele ale cotidianului fizic sau metafizic. Astfel, relaţiile cu personaje precum Annie, Lili, Mişu, Lucia, Hilda sau D. Vieru îl determină pe poet să caute prin cafenele, prin trenuri, prin diferite cartiere ale civilizaţiei, viitatea lui, casa eu-lui, chiar dacă de cele mai multe ori, poetul descoperă că învaţă continuu să trăiescă în vecinătatea mâlului: „învăţ să trăiesc în vecinătatea mâlului / deseori mă consider murdar / ce să fac dacă / inima străluceşte de parcă tocmai a fost descoperită / prin iarba gârbovită / de nişte ochi cu o dantură perfectă /.../ mă voi duce dar / moartea nu e sfârşitul îmi zic când eşti sus în carne / toboganul are acelaşi gust de lapte / mă voi duce îmi zic dar nu o să plec singur nu / pentru că am o listă scrisă pentru că scripta manent / o repet până când nimic nu ne va mai despărţi // şi cam aşa stă treaba.”, (ca un diamant). D.C.I. constuieşte cu ajutorul fantasiei o lume intimă, o lume pe care aş pute-o considera ca un altar, o lume în care te invită doar după ce primeşti botezul suflării eului poetic, o lume pe care ţi-o propune ca alternativă la cea pe care majoritatea o deconstuiesc. Astfel, întâlneşti în poezia lui îngeri burtoşi care trăiesc printre oameni, oameni frumoşi ca nişte acvarii, un oraş care creşte hanseatic, blocuri şi persoane care nu fac altceva decât să-şi conjure viaţa, fluturi care evadează din oasele celor care păşesc peste ape, fluturi care dorm ca heruvimii şi umbre fericite ce stau în cap. Construcţiile suprarealiste folosite de D.C.I. ar putea fi dur judecate, considerate inginerii vizuale însă, rolul lor aici este acela de a readuce în atenţie importanţa şi necesitatea metaforei, element care construieşte puternic sacralitatea Poeziei. Casa eu-lui lui D.C.I. este deschisă, asemenea jertfei pe care suflarea, Abel o săvârşeşte cerului. Casa lui D.C.I. este una a păcii, este singurul loc în care imaginile pot participa, cu laicitatea lor, la rugăciunea acestei lumi, este cosmosul "unde se sfârşesc toate canalizările": "ceea ce am vrut nu mai vreau / de aceea mă închid / în camera mea / singur cu lumea care mă ştie // am pereţii umpluţi cu imagini / cu toamnă nisip fierbinte / am primăvară / iarnă din aceea care ţintuieşte // am multe femei frumoase / şi prieteni / tablouri ca nişte acvarii / darnici un orgasm // mă proptesc în cana cu vin rose / ca de-un sceptru al unui regat în ruină / şi-mi spun / ceea ce am vrut nu mai vreau // nu văd ieşirea ciocănesc e cineva înăuntru / şi-atunci pregătesc o baie cu lumânări / să fug de frig / chir dacă seamănă cu o înmormântare // mă gândesc că doar apa / mai trimite scrisori despre mine / pământului / acolo unde se sfârşesc toate canalizările // pământ care se ridică de fiecare dată / din mine cel care ştie foarte bine / să cadă îmi şoptesc / dacă îi spun totul totul poate mă împunge / cu nasul în spate.", (seara prin casă). Hieratică şi rezonantă, poezia lui D.C.I. ţinteşte clar în inima cititorului determinându-l, pe acesta din urmă, să-şi caute viciile şi biserica, cerul sub care filosofiile incaşe şi cele creştine sărută apăsat dansul din buric al tăcerii. Poetul este exploratorul mesajelor profetice, este pregătit să împărtăşească judecata de apoi, desfăcând umbrele plictisite ale trecătorilor şi mirosul de tencuială al plopilor: "mi-am acoperit ochii cu alţi ochi / urechile cu liniştea curgătoare / m-am confruntat cu expansiunea dorinţei / către implozie / când am înţeles că iubirea e un fel / de creaţie".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu