la taifas cu îngerul

nimeni nu te mai vrea nimeni

nu doreşte

să se aplece

să te culeagă

ca pe un măr pădureţ rostogolit

pe alee,

lovit fiindcă

aşa a fost să fie, aşa a fost planul tău

de zbor,

desigur

un râset schiţat e la îndemână

e o draperie

după care se poate împinge uşor

gunoiul

când soarele aspru străluceşte,

în zilele noastre

tristeţea

nu mai e un răgaz,

un stigmat fericit, o mamă, precum

nimic nu mai e ce a fost

şi cafeniul vânăt din ochi seamănă perfect

cu păcatul

în gând

nimeni nu mai are curajul să fie curat

sau generos,

şi-atunci, în fine,

te rogi,

vorbeşti cu îngerul tău cu amprentele tale
în aramaică,

te botezi iar,

abia atunci vine o linişte

grea

care ţiuie fin

de parcă zâmbetul tău

ar sta sigilat şi confortabil într-o castană .