Mă întreb în ce măsură un blog vremelnic are o semnificaţie de jurnal şi cât din jurnal trece invers, în viaţă. Şi, pentru că independent de acestea îmi caut statornicia în altă parte, vorba unui amic de ceai, de câteva zile îmi spun că ceea ce contează e atitudinea şi atât. Am scris mai demult un poem cu acest titul ... e doar o chestiune de atitudine, în abel şi eu. Chiar dacă nu faci nimic trebuie să fii în locul potrivit. Prin Vede găseşti că e destul să stai pe un loc neted, tare, cu deschidere spre nord într-o postură imobilă preţ de 1 an. Ei, dar pe acolo la ei imobilitatea însemnă să te mişti mai puţin ca o plantă, eventual să-ţi ţii respiraţia şi eventual să nu gândeşti. Pe urmă mai e un lucru care m-a străluminat şi în unele efuziuni mistice care nu au reuşit totuşi să mă scoată complet din gura chitului am găsit între textele marelui Macarie afirmaţia că Dumnezeu răspunde omului fie şi numai dacă acesta îşi ridică braţele spre cer. Trebuie să fii acolo unde Dumnezeu te poate găsi. Nu ştiu ce să spun despre epifania descoperită prin lume. O lungă perioadă am considerat că aceasta este posibilă, acum am mari îndoieli. Mari, foarte mari. Nu ştiu cum să explic altuia dar, încercând să mă limpezesc pe interior am momente în care realizez că o credinţă sinceră şi interogativă cum e a mea are o mai mare tărie decât cea revelată care modifică iluzoriu persoana, asemnea focului de paie. Credinţa mea nu mai are nici o relevanţă în raport cu ceea ce sunt e ceva atât de bine impregnat în firele fine ale neuronilor încât a devenit ceva aproape nemanifestat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu