Se spune că morţii întotdeauna privesc în jos, spre noi,
în timp ce ne punem pantofii sau pregătim sandwişul,
se uită la noi prin podeaua de sticlă a bărcilor din ceruri,
vâslesc încet în drum spre eternitate.
ei privesc acoperişurile capurilor noastre cum se mişcă dedesubt,
şi când ne lungim pe un câmp sau o canapea,
anesteziaţi poate de zumzetul unei lungi după-amiezi,
ei cred că noi privim înapoi spre ei,
ceea ce îi motivează să ridice iar vâslele şi să le coboare tăcut
şi să aştepte, ca nişte părinţi, să închidem ochii.
Billy Collins
Da, încă o dată da şi iarăşi da, astfel e poezia.
RăspundețiȘtergere