Ivor Porter unul dintre acei anonimi care stau la baza concepţiei mele despre omul britanic, povesteşte în cartea Operaţiunea Autonomous, despre primele impresii ale sosirii sale în România din primăvara anului 1939, când Bucureştiul era înţesat de şarete mirosuri de grajduri, bodegi, lână, un oraş bătut la pas de sacagii, geamgii, hornari, vânzători de foi volante sau copii lustragii, un oraş în care erai invitat la un şerbet de trandafiri cu un pahar cu apă. Aceeaşi impresie o găseşti în descrierile lui Borges despre periferiile oraşului Buenos Aires unde un olog cu picioarele de lemn întâlneşte un cuplu fandosit din burghezia locală cu umbrelă de soare şi joben. Şi dacă mă gândesc bine întocmai ceea ce pare respingător sau cel puţin atipic este de fapt întregul farmec, toată poezia locurilor vii. Pe aceste meleaguri mai găseşti chipuri. Găseşti o istorie zbuciumată în care oamenii nu sunt decât o spumă de val.
Toate acestea par fi un preambul la impresia suprarealistă ce mi s-a impregnat deunăzi când am oprit maşina în continuarea străzii Universităţii la noi în oraş unde se ridică neted profilul unui bloc din beton. Inaintând câţiva paşi prin aerul rece şi iscodind poate dintr-un efect profesional construcţia am constatat că structura era din cadre de beton armat, faţada învelită cu polistiren deja finisată iar la parter era montată o folie de polietilenă translucidă ruptă pe alocuri de vânt ... dar ceea ce mi s-a părut completamente ameţitor este că ascuns în spatele foliei răsuna o muzică de patefon într-o germană patetică, un soi de Lili Marlene. Am mers, am mers şi mi-am spus aproape uluit că dacă s-ar pierde poezia, degeaba s-ar mai naşte alţi oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu