"îngerul a strigat"

Gestul de azi a lui Adrian Sobaru în ajunul Crăciunului în perioada de rememorare a revoluţiei române este unul exemplar şi aproape mitologic.

Imaginile cu Adrian prin Veneţia zâmbind cu un aparat de fotografiat în mână şi cele cu plonjeul în gol, sper că au făcut înconjurul lumii, doar acest gest singular este suficient pentru a mărturisi că nu putem fi completamente înfrânţi.

Pentru mine gestul de azi este un prilej de mare speranţă, îmi dă încredere că nu au dispărut de tot sfinţii.

Şi apoi tot în această seară imaginile revoluţiei, şi înţeleg că sunt legat ombilicat până la moarte cu destinul sfâşiat, trist şi încă neelucidat al acestui neam.

Cine a trăit revoluţia, acea lovitură de stat estompată de vacarmul entuziasmului şi al fricii orgasmice, cine a strigat libertate sau acel slogan mistic vom muri şi vom fi liberi nu se va putea despărţi de acest destin.

Ar trebui să ne amintim azi că suntem români şi să înţelegem odată că circumscrierea unei naţiuni este o apartenenţă la nişte valori şi o limbă nu la o rasă sau etnie. Revendicarea naţionalistă a etniei ori rasei a eşuat la începutul secolului 20. America este un amalgam de comunităţi religii rase şi altele şi totuşi se coagulează de la părinţiii fondatori încoace pe bazele valorilor şi limbii. India, o altă mare naţiune a înţeles de milenii acelaşi lucru, probabil în mod instinctiv.

Toată lipsa hotărâre de trasare a unor repere valorice, dezbinare, hoţia, nu sunt decât fumul care ne împiedică să vedem să fim ceea ce am fost, să ne afirmăm fiinţa, să ne câştigăm respectul de sine.

Şi mă întorc la Adrian, la chipul său de haiduc hieratic care îşi iubeşte copiii, la intransigenţa la rău care străbate din spatele ochilor şi pomeţilor. Mă bucur că nu a murit. Este nevoie de el.