Pe la 3 m-a sunat cineva de câteva ori dar telefonul fiind uitat în cojoc la parter l-am auzit ca prin vis. Gândindu-mă să nu fie cumva F care trebuia să vină în oraş şi să îmi livreze vreo două butelci de vin din acela de la mama lui, m-am deplasat greoi şi voluminos până la haină şi am sunat înapoi. Ionuţ, zice la capătul celălalt, puteţi să veniţi la cinci să luaţi Chevroletul. Am reuşit să terminăm reparaţia. În următoarea oră şi jumate m-am tot învărtit prin casă, am pus pe foc şi am mai dat câteva telefoane să caut un şofer care să vină cu mine să luăm maşina, dar nu am rezolvat nimic. Nimeni nu mi-a răspuns, F a sunat şi a spus cu un soi de spleen că nu prea ar mai veni, aşa că m-am hotărât să îmi iau inima în dinţi şi să traversez oraşul înzăpezit cu autobuzul. Am plecat cam tărziu, aşa că m-am grăbit prin zăpada scârţâitoare până la staţie, ştiind că trebuie să iau un anume autobuz, care s-a dovedit a fi în cele din urmă doiul pentru a fi debarcat în vecinătatea serviceului.
M-am aşezat în partea din spate a autobuzului rămânând în spatele meu doar două scaune din plastic albastre. Autobuzele din ziua de azi par a fi mai prietenoase cu oamenii, îţi dau o impresie de oraş modern măcar pe dinăuntru, totuşi, lumina de neon are un aer zgârcit, uşor insalubru şi când mă gândeam eu la toate acestea urcă drept prin faţa mea doi marocani oarecum atipici, cu haine fistichii din bumbac îmblănite dedesubt, deux pieces. Prima mea reacţie a fost să mă rog smerit în sinea mea să nu pută prea tare fiindcă s-au înghesuit râzând drept în spatele meu. Au plătit taxatoarei. Erau un băiat şi o fată cam la 13-14 ani care vorbeau un dialect stâlcit de română cu ţigănească probabil şi cu unele exclamaţii de genul certo sau aşa ceva în italiană. Spre norocul meu nu miroseau deocamdată. Aşa că mi-am luat gândul de la ei până când autobuzul a cârmit prin faţa mallului cu faţada lui sobră din calcar chinezesc şi l-am auzit pe băiat spunând cu un gen de regret: câţi bani se pot face în locul ăsta! Dar nu m-am prins din prima, pentru că după vreo cinci minute când am trecut prin faţă la shoping city l-am auzit repetându-mi iarăşi în ureche: câţi bani se pot face în locul ăsta! Aşa o fi, mi-am zis, că doar se fac, parcarea e plină. Ba îmi spunea altul mai ieri că în România nivelul deşeurilor menajere a crescut cu 6 la sută ceea ce în mod logic înseamnă creştere economică. Dumnezeu să-i mai înţeleagă.
Pe urmă a început să miroasă a salam, m-am foit un pic nemulţumit dar ce să fac, nu mai era mult de mers. Pe urmă băiatul se ridică şi se postează lângă uşă şi începe să o ia la mişto pe fată că a umplut autobuzul cu parfum de salam. Fa sexuato îi spune, ea îl face poponar, el alunecă pe pardoseala cauciucată şi ea revine râzând la opinia că sigur e poponar. Mă uit la el la părul care i se iţeşte pe sub clopul de bumbac, ca spicul negru şi lăsat să crească lung la spate aşijderea la perciunii evazaţi, faţa smeadă şi nu sesizez nimic nobil sau sau strălucitor în privire. Îmi dă impresia unei încâlceli.
Dar trebuie să cobor. Iau în căuşul cotului sticla de şampanie pregătită pentru Ionuţ ca pe o armă la defilare şi încep să crănţăn cu bocancii zăpada tot mai hotărât fiindcă ceasul e deja cinci şi un sfert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu