psalm

de ceva vreme mă agit mai la adâncime

să povestesc soarelui aspru

şi câtorva umbre cu unghiile fine

prin subsoluri,

terase, lungit în pat şi chiar în singurătatea

cea mai bicisnică

despre momentele mele pasagere printr-o viaţă

care se presupune că e doar una

şi, după fiecare succes înţeleg că de fapt

ceea ce era de spus a rămas

agăţat în vocea mea de un fir invizibil,

ce să fac, asta e soarta celor care au văzut

şi pe urmă trebuie să trăiască totul

cu fatalitatea mântuirii,

am scris atâtea poeme, psalmi, o să mai scriu

sau mă voi opri brusc,

dar tot ce am învăţat nu e decât să vorbesc

cu îngerul

iar eu sunt un om pragmatic, credeţi-mă,

îngerul există este acum de faţă

e adevărat,

este oglinda aşezată pe valuri, urechea

care cântăreşte calea,

poate odată ştiinţa va da şi de el

şi-mi spun

o să mai fim puţin cu mâna afundată în buzunare

scotocind după ceva mărunt,

o să ne mai vedem de vreo câteva ori şi cine ştie

poate doar ne vom visa, hăituindu-ne,

se va alege de viaţa noastră cel mult o frază

la un cocteil

ori într-o carte transpirată de praf
vom fi omniprezenţi, ca de la sine înţeleşi

şi nu-mi rămâne decât să trăiesc cu resemnarea

pe undeva fericită,

cu nădejdea aş spune,

că lumea nu va cădea prin mine.