Ionel

În dimineața asta Ionel se opri. Era o dimineață de primăvară, în vinerea păguboasă, cum spun creștinii, (câțiva bătrâni din bloc preferă să ducă o moștenire mai departe, precum un cec).
Frunzulițe de un verde lăptos ieșeau din ramurile fragile ale copacilor din fața balconului. Un fluture monarh se așeză pe mâna lui dreaptă, poate acesta a fost motivul pentru care s-a oprit. Mai devreme plouase puțin, acum ieșise soarele și în aer plutea o prospețime.
Nimeni nu a sesizat nefirescul situației, dar aceasta s-ar putea explica și prin faptul că era un cartier depopulat. Ionel nu mai avea pe nimeni din generația sa care să-l fi cunoscut la o altă vârstă. Tot felul de gânduri îi zburau prin cap ca o ventuză care îl trăgea în viitor.
Din interiorul apartamentului mama lui îl privea cu o intensitate aparte, ca și cum amândoi mergeau de mână să vorbească cu o persoană care prin tăcerea ei putea să vindece ceva ce nici ei nu știau.

Orașul

Mă plimb prin oraș pe urma sufletului. Dar orașul este un melc?
Pentru mine oamenii, animalele, zidurile sunt tot aia.
Copiii doar sunt puțin altfel, par niște ciclopi cu un singur ochi.
Unii posedă un zâmbet legat - ca un balon - de inimă.
Orașul e o caracatiță cu mâini și picioare, (?) totuși o persoană, emotivă și împrăștiată.
Noaptea orașul priveste la noi și toate ferestrele zboară. Dau din aripi. E tot așa cum ora diferă, dar momentul nu.
Pentru oraș, fericirea are formă de munte.
Pentru mine, e un firicel de apă.

Transparent

Pielea mea e puțină - o desfășor și abia pot dormi pe ea.
Am cumpărat o soluție care scoate verzeala din materialele umede și o perie de paie cum erau odată - naturală - ca și pielea mea. Mă frec  în special dimineața.
Oamenii pe stradă par preocupați de propria lor piele sau de propriul vis.
Nici pielea lor nu e prea multă. Unora nu le ajunge, poate de asta nu dorm.
Astăzi am întâlnit câțiva oameni care mi-au adresat cuvinte. Cuvintele lor au trecut prin fața ochilor mei.
Unul avea pielea cutată de la pernă, altul avea părul puțin ciufulit.
Dimineață a nins, seara a fost cald.
Niciunul nu s-a interesat de mine. Am ajuns acasă m-am dezbrăcat de haine, de piele și m-am  gandit să îmi cumpăr un pește transparent.

Visul meu

Înot în propriul meu vis ca într-un balon de săpun.
Sunt un bolnav în pijamale care se plimbă prin față la mall.
Dar nu contează ce sunt. Nu contează că iau pumni în față. Am nimerit într-o cameră cu pești eviscerați, o cameră cu tavan de plastic. Oameni cu suflet de celofan foșnesc precum un hard disk. Precis și probabil estetic.
Astăzi am învățat despre nașterea din nou. Voi începe din nou începutul? Începutul e un botez, dar ce e un botez?
Apă și foc.
Interior și exterior. Gratii.
Mă plimb prin față la mall în chiloți tip boxeri, în carouri. În curând se dă startul la oferte. Polițiștii ne vor scoate intestinele și stomacul va fi analizat ca o probă criminalistică.
Focul arde încet, se combină cu apa.
În visul meu e o fâșie de carne care toarce ca un motan. Toate visurile pătrund în mine ca umezeala într-un nor alb umflat și piramidal.

Focul

Aș vrea să folosesc focul drept călăuză, el mă ține cald.
Aș vrea să îl pot dirija în asemenea fel încât să descrie o canțonetă undeva în vecinătate și să deschidă vechile ferestre mult umbrite. 

Să ard o roată mare în piața centrală.
Să mă pot dezice de iubire.
Aș vrea ca focul să fie lumina mea, arma mea,
să distrug cu el neputința, boala, rigiditatea, viața pierdută, arterele, greșelile și bătrânețea.
Liniștea totdeauna e un nou început.
Aș vrea să fiu prezent când totul se va termina.
Aș vrea să îmi dau foc, să incendiez cubul adevărat, să mă ung cu cenușă, îmbrăcat cu un sac de cânepă. 

Să îmi zgâriu pieptul cum aș strânge în pumni nisip.

Nebunul

În oraș sunt vreo trei sau patru duși cu sorcova. Dar cuminți, nu fac scandal. Doar unul își învârte haotic ochii în cap și scutură mâna stângă. Altul, iese pe balcon în fiecare zi, îl știu de 18 ani și se balansează de la stânga la dreapta.  Ei mă salută ca pe unul de-al lor. Mă simt ca regele pescar. Unul a ridicat militărește brațul de la distanță. Nu știu cum îi cheamă. Sunt ca niște fantome, sunt dovada că lumea nu există.
După ce ies din câmpul vizual rămân cu impresia că mă urmărește ceva imaterial. Nu știu ce cred alții despre ei. Nu știu ce cred ei. Poate există o comunitate a celor defecți și liberi.

Camera de Comerț

A intrat un om cu aspect învechit și din cauza vârstei - să fi avut vreo 70 de ani - cu o pălărie demodată de fetru cu boruri largi și o pereche de pantofi uzați de asemenea largi. Mergea târșâind picioarele și s-a așezat pe un scaun, în spatele unui ecran transparent. Poziția spatelui și atitudinea lui era ca și cum ar fi avut un pitbull încleștat în ceafă. Când a apăsat soneria am văzut oroarea mâinilor lui. A venit un june, s-a oprit în spatele ecranului la vreo doi pași și i-a transmis că-l ascultă. Și-atunci a început povestea. Eu eram marcat de mâinile lui deosebit de resemnate. Aveau umflături imense și vinete. Poate era gută. Din când în când aproape scâncea: vreau să închid firma, îmi vine factură de la salubrizare de 500 lei pe lună. Tânărul asculta si el cu aer perplex, cu mintea expandată precum mâinile omului. Firma nu funcționează de doi ani, puteți verifica. Vom verifica. Dar aveți cazier fiscal. Nu ați plătit tot la ANAF nu putem face nimic. Trebuie să plătiți tot. Oricum, procedura de închidere durează în jur de doi ani. Pitbulul se învinețea, ochii i se înroșeau și omul scapă actele pe jos. Acum am devenit atent și la picioarele lui care aveau monturi uriașe și pantofii largi erau un fel de bandaj. Încercă să se aplece să ridice hârtiile. M-am mișcat de pe locul meu am adunat de pe jos vreo 10 pagini și le-am pus în dosarul cartonat. L-am privit în ochi dar nu am putut să zâmbesc. Avea un hău care înghițea tot. Chiar și o clădire. Cu sau fără pitbull ar fi fost la fel. M-am gândit la el. Cum era în el când se odihnea? Nu era disperat. Era terminat.

The cooker

Melcii mei de Chelsea sunt fragezi la interior și au aspect plăcut, am văzut sclipirea din ochii chef-ului când a gustat.

Am ajuns repede la nivelul ăsta pentru că pun pasiune.
Nu e ambiție, pur și simplu așa m-am construit.

Sunt plin de creativitate.
În curând voi domina lumea, s-a exprimat ușor malițios chef-ul. Ha Ha.
Va fi o lume moderat dulce.

Să vină felcerul

Omul e cariat și putred, chiar dacă se întinde în pat și așteaptă felcerul.

Cum poate un om
să se ofere pe sine? Ei bine, minte.
Îți dă un ochi de sticlă potrivit
pentru un tip de miopie,
un buchet de narcise,
sau un cuvânt special care
iese din peștera pieptului
ca o femeie ce intră pe
o stradă umbrită.

Și Tu, care ai fost legat,
cu creierul treaz, pe cruce, ai încercat să unești ceva cu altceva?
(ai reușit să  iubești în timp
ce-ți mușcai pumnul)?

Cine a biciut caii desenați 
pe brațele Tale?
Atunci când Te-ai rupt
înaintea spectatorilor de ce a fost
întuneric, cutremur și s-a sfâșiat catapteasma?

A fost semnul succesului? S-a combinat uleiul cu apa?
În fiecare zi mă gândesc la reducerea speranței de viață. Jonglez. În fiecare zi mă gândesc la Tine ca la un ou roșu.
Serios.
Mă gândesc că dacă se mai trage mult de inima mea o să crape si va apărea un ou roșu. Și încă n-am oferit nimic, nimănui.

Boxerul

Ea cânta la operă și operetă era soprană alto, când vocea ei urca spre tavan mi se încleștau dinții, mi se umfla vena.
Tata mi-a spus ce vrei să te faci? Ai de ales: profesor sau inginer?
Atunci am încleștat prima oară dinții,  i-am zis răspicat: campion mondial la box!
Un an am lucrat la abatorul din Costești, eram toreador. Înfingeam tepușele cu o precizie microscopică - dacă mă făceam doctor - dar tata a murit repede.
Mă plimbam pe stradă și mi se umfla vena până la urmă am mers la construcții.
Acolo am învățat cum se scurg zilele. Am băut alcool de 97 și am văzut dealurile cum pleacă.
Nicoleta are o fustă verde, evazată, cu dungi verticale și râde în poza la care mă uit pe telefon.
Pot să mișc lucrurile cu chiul meu dar mi umflă iar vena.
Atunci când ea nu cântă are o voce vrăjită, de multe ori nu înțelegeam nimic. Îmi plăcea să o privesc cum vorbește. Îmi încărca bateriile.
Mai am un meci ca să ajung campion mondial. Cu antrenorul Delta Force.  Am ficatu' șnitel. Am șase elevi. Trei în București, trei la Oradea. Stau pe malul lacului și mă gândesc la ea.
Lumea ei nu era lumea mea.
Poate am speriat-o, poate entuziasmul meu e o șenilă, așa ar fi spus Dan.
Beau o bere, lacul e mai frumos pe întuneric.

Lullaby

Sunt lucruri mai rele
decât boala
și pierderea libertății,
chiar mai rele
decât cele două
la un loc.

Dar asta
e doar
pentru cei norocoși.
Restul

sunt veseli
ca o haină
îmbrăcată pe dos.

Primul meu sărut

Melodia de la radio presupun că se numește primul meu sărut,
Dar să cânti despre asta, în reluare ca acțiune, e ca și cum ai vrea să muști dar nu poți, pentru că ai mască.
Muzica asta lascivă e mai obosită ca mine, dar a picat la țanc, știți, eu mă gândeam la prima mea crimă. Criminalul se întoarce la locul faptei.
Prima mea crimă a fost un caleidoscop de fapte mărunte urmate de o uriașă rușine. Ascuns după un dulap lăcuit sau după vreun tufiș înverzit devoram adevăratul regret ca pe o doză de adrenalină. Privită în relanti sau tot în reluare, prima mea crimă a fost de fapt adevaratul meu sărut, a sunat în inima mea ca un clopot care acoperă universul.
E singurul lucru care mi-a spus ce-i de făcut. Ceva mai groaznic decât fantoma libertății.
Nu mai urla, nu mai scrie, nu-ți da foc în piața Universității.
Nu se va clătina nimic.

Primul meu sărut e îngropat cu soldatul necunoscut.
Singurul lucru care cântărește mai mult decât libertatea este să te vindeci pe tine, spuse sfântul și înghiți în sec.

Insecta

Au venit copiii mici și veseli în curtea mea. Nu erau chiar în curtea mea, era curtea unei mănăstiri, aflată într-o poiană, în vârful unui deal. Toată lumea e a mea. O grădină de copii necontaminați.
Când mă uit la ei mâinile mele se încrucișează pe sub coaste foarte strâns. Altcineva privește din spatele ochilor mei.
Degetele parcă mi se fracturează sub coaste. Materia mea, creierul în special e o supă care stă să eclozeze nebunia sau ceva pe acolo. Poate e lumina care o să resusciteze, sau o insectă cu picioare din antene lipicioase.
Să vină copiii aproape. Nebunia sănătoasă poate fi și blândă și dulce.
Ce va fi mâine va fi mâine.

Animalele mici

În căutarea unui pământ multicolor Malena închise ochii,
ușa cu zăbrele de la cușca animalelor mici.
Animalele mici, în captivitate, emană  lumini jucăușe precum aurora boreală.
Dulcea acrișoara  Malena se simțea ca balena. Avea capul cât un bostan, dar, decupat la partea superioară. Un ceainic de fontă spontan.
Balena nu e un animal insignifiant. Și totuși pufnește exact prin creierul mic, puțin arogant.
Creierul ei are un procentaj de apă identic cu ceața. Prin ceață se rotește vechiul pistol Smith. Stafiile stau lipite de oase - înlemnite de groază. Chipurile se scurg pe pereți - pete de sânge ca  niște degete ridicate spre cer. Ea se desparte în două, în patru, în perechi, la fiecare rotație.
E un T rex cu dinții lungi precum săbiile de samurai și o jucărie vie de pluș, la pachet și în același timp.
O jucărie vie dragălașă și feroce.
Un animal mic cu canini de mamut.
Dulcea Malena joacă barbut. Rotește ochii ca un mușuroi.
Luminile joacă pe cer și în păr ca un fluture - căderea de-a stânga, căderea de-a dreapta.

Un balansoar.

Are în piept o piatră învelită cu o aripă. Sau cu un ziar.

Are în inima mea un pământ roditor. Sau un calendar.

Bar Temple

Șobolanul din urechea mea a scos puțin nasul afară, contrariat de scandalul vrăbiilor și a mierlelor. Și atunci a văzut neasemuita floare cum crește până la stele ca o ciupercă atomică. (Of, sobolan mic și iradiat.)

Șobolanul s-a gândit cu mintea lui emoționată să cedeze conducerea unui șoricel care locuia în urechea lui. Așa că a început să-și roadă unghiile ca antidot la sfârșitul lumii. Eu nu exist își spunea, sunt chiar foarte neînsemnat.

Ea avea aripi de libelulă, cărămizile alunecau, o avalanșă de nisipuri mișcătoare în plurivers. Noii născuți alunecau și ei în urechea mea. Când ea a devenit totul ca un perete pentru altcineva, a rupt o specie de trandafiri și mi-a oferit-o. Șoricelul era îmbufnat.

Și atunci m-am trezit, cu o bere în față. Ea era un buddha de porțelan cu câteva dungulițe bleu. Ea nu era nici mare nici mică avea o doar dimensiune atomică.

Scaunele

Când petreci timp cu cineva e imposibil să nu apară o mică pată,
un punct care poate înghiți tot.
O gură flămândă, oarbă. 

Așa cum eu nu eram pentru mine, ne mutam de pe o bancă pe alta, priveam păsările cum se strecoară  printre ramuri, lăsam tăcerea să se desfășoare, ca un nod într-o lumină untoasă.
Orașul era plin de scaune cum este și denumirea, cetatea de scaun. Nu știu ce emoție poate genera un scaun. Dar o cetate? Îmi imaginam distanța dintre noi și apropierea.

Am știut că ordinele vor intra în pereți.
Erai imperfectă ca o introspecție. Zi de zi frumusețea ta creștea.

Într-o zi te-am lăsat să pleci doar ca să te pot măsura. Priveam cum te îndepărtezi cu o fragilitate stabilă, dar, fără resemnare. Nicio șovăire nu era. O siluetă desprinsă dintr-un copac rămuros, în preajma apusului, distanța în ochii mei și atât.
Într-o zi te-am închis în turnul fără ceas și am aruncat cheile în mlaștină. Toată ziua ti-am simțit degetele atingându-mi fața. Am plecat. 
Străzile sunt moi ca niște scaune confortabile.
Gura flamandă povestește, punctul visează ca un pistol.

Cântec pentru ziua mea.

Am visat să ajung poet, să văd ca un poet dar ei mi-au spus că nu e bine,

E contraproductiv, mi-a spus un colonel care se ocupa cu resursele și eram o resursă la vremea aia.

Din cauza poeziei am mers de 3 ori la țambal, o celulă de beton 2 pe 1 fără fereastră. Am spălat podele, am țopăit într-un picior, dar nu-mi păsa.

Din cauza poeziei am suferit doar ca să înțeleg suferința, cădeam lat, nu speram să mă mai pot întoarce. Când ea m-a înșelat umblam cu un cuțit sub haină. Așteptam în gang sau pe banca noastră, în umbră.

Râdeam cu neuleptil, poate aveau dreptate să mă disprețuiască.
Am visat să iau forma lucrurilor dar nu găseam ușa. Am îmbrățișat copacii, am iubit ca și cum eram făcut din materia iubirii ca un râu.

Din cauza ei am călcat apăsat și am pierdut tot ce sufletul meu putea să primească fără efort. Poate trebuie doar să visez mai departe.

Deținutul

În celula mea este mult gri chiar dacă cerul se vede puțin (la 3 metri deasupra capului e un pătrat cu sârmă ghimpată). Sticla e crăpată și jegoasă. Culoarea aceasta mi-a intrat sub piele ca o femeie de mozaic călcată mereu în picioare. Între mine și gri nu e nicio chimie, e doar un brici care îmi palpează jugulara.
Dacă geamul are un ochi, pesemne că se uită la mine și eu la el. Nu vreau să mă gândesc la speranță chiar dacă simt planeta, ca o mașinărie greoaie, cum se întoarce pe partea renașterii. Planeta are mai multe cicluri. Aud mierlele vorbărețe. Sunetele lor își șterg ciocuirile de pieptul meu uscat.
Salteaua de sub mine e gri. Nici resemnarea nu-mi mai ajută.
Singurul loc în care poți crește e liniștea, dar un câine latră la capul meu. Încerc să-l învelesc cu apă. Hăpăie ca un piranha.
Cei de aici nu-mi vor trupul. Vor mai mult. Ar trebui să le dau trupul înainte de a ceda.

Poetry in blue

Când am scris integrala roz mintea mea înainta ca un submarin atomic îmbrăcat în cauciuc.
Niciun dușman nu știa că am verde pe capul lui.
Era chiar de onomastica căderii turnurilor și urâciunea umbla ca un hipopotam hărțuit pe aleile orașului. Mai mai că ți se făcea milă. Copii își aranjaseră cearceafuri în chip de mantie și împușcau cu mitraliere cu led. Era un început duios de toamnă cu o stabilitate precisă în aer. Un musical în latura de lumină lină. Monstrul mi-a sfârtecat creierul, ca un val de praf hiperluminic viața mea a glisat.
De atunci copiii au început să râdă de mine, oamenii să întoarcă capul său să grăbească pasul. Parcă aș fi fost însemnat cu o marcă străină.
Mă dureau mereu ochii.
De sufletul meu nimeni n-a mai fost curios să afle.
Și atunci, am trecut la poemele de tarabă, am trecut la poetry în blue, mintea mea s-a multiplicat ca o inimă pe un șir matematic. Inima mea bolnavă s-a scurs ca o simfonie feerică într-o icoană stivuită în garaj. Pierdusem ținta, pierdusem și dușmanii. Eram atât de departe încât un copil m-a lovit cu piciorul ca pe o piatră din marginea drumului.
Mama mi-a spus că pot să plâng oricât, Gutenberg nu vine să mă legene. Frida nu mă ia de bărbat. CNN a trimis totuși blueheterodina să ia mostre din mine pentru transmisiunea de pe Marte.
Îi aștept la tarabă, fiecare poate să dea cât vrea, nimic sau cât crede că face o viață fără sens.

În căutarea gralului

FDP ca un ceai infuzat de litere a sesizat adevărată natură a orașului: e o subterană. Din Burdujeni sat se vede Ceahlăul iar după ce admiri crestele însorite orașul e o groapă în sine. Și, după ce dădea papa la găini, FDP cobora ca un claun invidios pe mineri, în subterană. Până în zona centrală privea ca un arestat geamul nespălat al autobuzului și, odată debarcat, pornea radarul, devenea mai atent. În geanta lui grea de pânză militară ducea o mașină de scris. A mai văzut cineva vreun cetățean cu o geantă pe umăr care să facă jonglerii cu bile de sticlă? Parcurgea străzile cu o lentoare cadaverică și o paloare poetică. Era în căutare de enoriași. In căutarea gralului, în căutarea unei răni vindecate. Ani întregi s-a zbătut pe aceleași străzi a adunat taximetriști cu 2 poeme în România Literară, studenți, iapa roșie, zugravi, traducători, profi, chitariști, teologi și câți alții, pe toți i-a dus la ultimul bufet care are tejgheaua ca o baricadă. Acolo a început să scrie cu un briceag negru pe pereții de var primele catrene. În turnul cetății a recitat pentru bufnițe. Într-o noapte și-a vopsit poezia pe față - ochii lui străluceau ca o gură de canal.
Într-o zi a început să corecteze Biblia. Nu e adevărat. Nu e Duh de primă presă. În altă zi , a stat pe marginea fântânii arteziene din urbea de domiciliu și a strigat: pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția!
Din Burdujeni sat, e drept că se vede bine Ceahlăul, dar e o arșiță permanentă să fii tu cu tine.
Odată, și-a amintit de sfaturile bardului, a simțit că nu-i mai ajunge. Atunci s-a suit în avion în timp ce jongla cu bilele de sticlă și a plecat în Peru, în Nepal, sau în Africa. 

Ultima dată când a fost văzut în oraș râdea și avea gura plină de sânge proaspăt. În mână stângă ținea de păr un cap retezat.
Ultima dată când a plâns a curs o singură lacrimă, atât de acidă că a străpuns planșeul, l-a fisurat și în subterană a intrat puțină lumină.

Balans

Stau în pat çu un pistol într-o mână și cu alt pistol în cealaltă mână. Mâinile mele sunt diferite, dar pistoalele sunt la fel. Cu arătătorul ating trăgaciul ca în mudra cunoașterii. Undeva, deasupra capului, se atinge un echilibru în ceața ivorie. Înarmat cu acest echilibru pot privi fără nici o emoție chipul frumuseții deztrupate. Aș putea să trag, aș putea să o umilesc, să-i sorb lumina cu un singur glonț. Pistoalele sunt bune cu mine. Ori eu ori ea. Dar nu e așa. Suntem în echilibru. Fiecare avem un glonț ascuns de celălalt.

Mai tușește cineva ?

Dacă o fi să mor undeva la malul mării, ca domnul Eminescu în vis - că sunt și eu puțin poet - dacă o fi să mor de Covid 19 și apropierea morții mi se va părea benefică în sensul că îi voi urî pe toți la fel, fără preferințe, ca și cum aș vedea  matricea celestă coborâtă în toate ființele, 

Dacă mai există un sanatoriu cu crengi tinere, indiferent de condițiile de cazare, atunci, o să mă detonez.

Sau, o să mă tunez, o să îmi injectez undeva acid hialuronic mixat cu viruși, să fiu cool pentru fecioarele care mă vor aștepta în viața veșnică ca niște îngerași gânditori cu bărbia în podul palmei. Ar putea fi acolo și senzații tari, sufletești, nu știu dacă-i bine. 70 de fecioare cu unul care miroase a mort? Nici pentru ele nu ar fi drept. Cine este cel mai tare vrea răzbunare? Sau, să stau la masă cu drepții, să mă veselesc cu ei? Mâncare metaforică? Iar mâncare? Nu știu nici asta dacă-i de mine. 

Mai mult ca sigur că dacă mai ai un dor e prea mult. Uneori îți plac lucrurile blurate, alteori le vrei ascuțit clare cum spune motanul. Dacă e să fie ipohondrie, să fie, mai bine decât o explozie de bucurie. 

Noapte bună

Sunt ore în care nu de poți decide ce iubești mai mult sunetul muzicii singurătatea sau sau faptul că ești posesorul unei oglinzi.
Orele în care muzica coboară ca un jazz pe chitară clasică nu au un sfârșit. Aceste ore dinaintea somnului îți pot aduce în suflet un trup de copil, o liniște unde singurătatea nu are nimic neîntreg.
Dacă în piept există o chitară trebuie să existe și o mână cu aparență plăpândă care să mângâie.
Poți face mudra aerului și să respiri ușor. Atât cât respiri mai trăiești.

Virușii și eu

De trei zile mă lupt cu virușii, nu știu cu cine mă lupt. Lupta în loc să mă întărească mă face să mă simt slăbit - cum ai sta pe un plan înclinat cu șosete din sintetic și te duci involuntar la vale.
Virușii fac niște reglări atât de fine că parcă umblă la încuietoarea seifului din inimă. Virușii chiar stau cu urechea pe inima mea.
Totuși ieri de dimineață m-am încurajat și am ieșit la o cafea la benzinărie. Acolo găsesc cafea și masă disponibilă înainte de 7. Apare un cetățean și îmi spune cu sete: gunoiule!  Până să procesez chipul și informația m-a fulgerat că are dreptate. Și după ce m-a hărțuit câteva minute, eram siderat, i-am spus să se liniștească că nu mi-e frică de el și nici banii nu o să-i vadă. Un contact vechi de 6 ani - îi uitasem și fața - în care beneficiarul final nu a plătit lucrarea prestată de el. Eu adusesem materiale, de o sumă dublă față de cât credea că are el de luat și am pierdut plata acelor materiale din cauza lui. Dar dacă nu vrei să înțelegi, nu înțelegi. Beneficiarul i-a explicat să remedieze în prezența mea, etc și atunci el m-a găsit pe mine responsabil că eu i-am dat lucrarea. Asta e. I-am spus că lucrurile nu se rezolvă cu piciorul în ușă. Lucrul cel mai bun pentru mine a fost că m-a deranjat nesemnificativ.
Iar în pat iar frisoane. Am dropsuri la discreție. Sunt indicate. Am terminat 40.
Cât stau în pat mai frec telefonul pe fb: o să apară o carte: escrocherii financiare pentru începători. Ar trebui s-o citesc.
Cât stau în pat mă introspectez: mă gândesc de ce poate fi un om timid la 50 de ani? Poate din ignoranță, sau dintr-o încredere acută în viitor.
Cât mai stau cu virușii o să caut o carte de Eliade să simt ceva magic. Noaptea de Sânziene.