Când am scris integrala roz mintea mea înainta ca un submarin atomic îmbrăcat în cauciuc.
Niciun dușman nu știa că am verde pe capul lui.
Era chiar de onomastica căderii turnurilor și urâciunea umbla ca un hipopotam hărțuit pe aleile orașului. Mai mai că ți se făcea milă. Copii își aranjaseră cearceafuri în chip de mantie și împușcau cu mitraliere cu led. Era un început duios de toamnă cu o stabilitate precisă în aer. Un musical în latura de lumină lină. Monstrul mi-a sfârtecat creierul, ca un val de praf hiperluminic viața mea a glisat.
De atunci copiii au început să râdă de mine, oamenii să întoarcă capul său să grăbească pasul. Parcă aș fi fost însemnat cu o marcă străină.
Mă dureau mereu ochii.
De sufletul meu nimeni n-a mai fost curios să afle.
Și atunci, am trecut la poemele de tarabă, am trecut la poetry în blue, mintea mea s-a multiplicat ca o inimă pe un șir matematic. Inima mea bolnavă s-a scurs ca o simfonie feerică într-o icoană stivuită în garaj. Pierdusem ținta, pierdusem și dușmanii. Eram atât de departe încât un copil m-a lovit cu piciorul ca pe o piatră din marginea drumului.
Mama mi-a spus că pot să plâng oricât, Gutenberg nu vine să mă legene. Frida nu mă ia de bărbat. CNN a trimis totuși blueheterodina să ia mostre din mine pentru transmisiunea de pe Marte.
Îi aștept la tarabă, fiecare poate să dea cât vrea, nimic sau cât crede că face o viață fără sens.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu