În celula mea este mult gri chiar dacă cerul se vede puțin (la 3 metri deasupra capului e un pătrat cu sârmă ghimpată). Sticla e crăpată și jegoasă. Culoarea aceasta mi-a intrat sub piele ca o femeie de mozaic călcată mereu în picioare. Între mine și gri nu e nicio chimie, e doar un brici care îmi palpează jugulara.
Dacă geamul are un ochi, pesemne că se uită la mine și eu la el. Nu vreau să mă gândesc la speranță chiar dacă simt planeta, ca o mașinărie greoaie, cum se întoarce pe partea renașterii. Planeta are mai multe cicluri. Aud mierlele vorbărețe. Sunetele lor își șterg ciocuirile de pieptul meu uscat.
Salteaua de sub mine e gri. Nici resemnarea nu-mi mai ajută.
Singurul loc în care poți crește e liniștea, dar un câine latră la capul meu. Încerc să-l învelesc cu apă. Hăpăie ca un piranha.
Cei de aici nu-mi vor trupul. Vor mai mult. Ar trebui să le dau trupul înainte de a ceda.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu