Scaunele

Când petreci timp cu cineva e imposibil să nu apară o mică pată,
un punct care poate înghiți tot.
O gură flămândă, oarbă. 

Așa cum eu nu eram pentru mine, ne mutam de pe o bancă pe alta, priveam păsările cum se strecoară  printre ramuri, lăsam tăcerea să se desfășoare, ca un nod într-o lumină untoasă.
Orașul era plin de scaune cum este și denumirea, cetatea de scaun. Nu știu ce emoție poate genera un scaun. Dar o cetate? Îmi imaginam distanța dintre noi și apropierea.

Am știut că ordinele vor intra în pereți.
Erai imperfectă ca o introspecție. Zi de zi frumusețea ta creștea.

Într-o zi te-am lăsat să pleci doar ca să te pot măsura. Priveam cum te îndepărtezi cu o fragilitate stabilă, dar, fără resemnare. Nicio șovăire nu era. O siluetă desprinsă dintr-un copac rămuros, în preajma apusului, distanța în ochii mei și atât.
Într-o zi te-am închis în turnul fără ceas și am aruncat cheile în mlaștină. Toată ziua ti-am simțit degetele atingându-mi fața. Am plecat. 
Străzile sunt moi ca niște scaune confortabile.
Gura flamandă povestește, punctul visează ca un pistol.